Taina libertăţii nu este altceva decât curajul de a înfrunta moartea. Cel atacat are întotdeauna dreptul cât şi datoria să se apere. Cedarea în faţa agresiunii sau şantajului înseamnă acceptarea sclaviei, împrejurările justificate nu sunt decât pretexte, scuze sau şiretlicuri ale mişeliei. […]
Şantajul, alături de turnătorie, este fărădelegea cea mai odioasă, respingătoare. A fi de acord cu el este acelaşi lucru cu a-l aproba, a-l răspândi. […]

Dacă vrei să fii liber trebuie să nu-ţi fie frică de moarte! […] Plecăciunea, închinarea, capitularea imediată riscă fără greş să mărească pretenţiile adversarului, dându-i acestuia un surplus de energie şi de tupeu. Totdeauna plecăciunea semnifică primul pas pe calea unei robiri perfecte. […] înrobirea nu presupune doar şantajul cu forţă brută la care se dedă regimul, ci şi acceptarea acestui şantaj, ca un dat inexorabil al sorţii. Neîmpotrivindu-se la timp, omul devine treptat incapabil de a se mai împotrivi vreodată. Acest proces se încheie prin contaminarea celorlalţi cu această atitudine.

Chiar dacă şantajul nu se va repeta, ceea ce e puţin probabil, dat fiind că tinde să devină un obicei, cel care cedează rămâne în primejdie, în condiţii de receptivitate, sensibilizat pentru totdeauna, pentru că şi la el laşitatea devine o regulă de comportament şi un reflex condiţionat. O singură cedare este suficientă pentru a-l inocula şi din acea clipă el rămâne sclav virtual. […] în prezent există comunităţi şi oameni dispuşi să consimtă violenţei, să se plece şi înconvoaie, fără a vedea scara pe care vor fi siliţi să coboare mereu mai adânc, în hăul abjecţiei.

Despre aceştia presupunerea realităţii unui suflet de rob îşi află confirmarea. Unica armă de nădejde împotriva şantajului de orice fel este refuzul. Când situaţia a devenit atât de acută, când pistolul e lipit de ceafă şi replica e «pe viaţă şi pe moarte», atunci regula jocului nu se schimbă, ci doar miza lui. Câştigător va ieşi numai cel căruia nu-i este teamă de moarte sau este destul de tare pentru a acţiona ca şi când nu i-ar fi teamă. De multe ori şi în felul acesta poate fi obţinută victoria.

— Nicu Steinhardt in dosarele Securității 1959 – 1989

#RomâniaProfundă

Telegram

România Profundă

*🇷🇴 DRUMUL IANCULUI - MARTIE 2024 🇷🇴
În *29-31 ale lui MARTIE din anul 2024, bicentenar al nașterii Crăișorului Apusenilor - AVRAM IANCU, vă invităm, așa cum vom face în fiecare lună a acestui an, pe DRUMUL IANCULUI!
Am auzit vorbindu-se despre el în fiecare sat, în fiecare cătun uitat de pe culmile Apusenilor. Și-aproape nu-i moț să nu fie convins că, măcar o dată, pasul Iancului va fi călcat și țărâna din ograda sa... Poate așa s-a și întâmplat, căci chipul lui Avrămuț al lor stă, încă, în casele moților, lângă icoanele cele sfinte.

Început la Vidra, cu un prunc legănat în luica aninată de grindă, DRUMUL pământean al IANCULUI s-a oprit la Țebea, la rădăcină de gorun și de neam. Cifrele seci spun că, între cele două hotare, sunt 45 de kilometri. Sufletul românesc ne spune, însă, că-i cale de-o viață, de-o ȚARĂ, și de-un dor, rămas încă neîmplinit.
”Unicul dor al vieții mele a fost să-mi văd națiunea fericită”, spunea Crăișorul.

Pentru detalii și înscrieri, ne puteți contacta la următoarele numere de telefon:
• Casian Dîmb - 0756365992
• Daniel Stanc - 0758914924
Sau în privat, pe conturile noastre de pe rețelele de socializare.

spre o națiune fericită#DRUMULIANCULUI
#AvramIancu #Crăișorul #Avram #Iancu
#Apuseni #Vidra #Bulzești #Țebea
#ȚaraIancului #ȚaraMoților #ȚaraRomânilor

Astfel, eu urăsc această turmă şi pe omul golit de substanţa sa, fără patrie lăuntrică, şi nu-mi place, ca stăpân şi conducător, să-mi vlăguiesc poporul şi să-l transform în furnici oarbe şi ascultătoare, am înţeles că prin constrângere puteam şi trebuia să-l înviorez, nu să-l pierd. Şi că blândeţea sa în Biserică, şi ascultarea, şi ajutorul dat altora nu erau ale unui bastard, căci doar astfel îmi putea servi ca piatră unghiulară în limitele imperiului meu. Căci nimic nu poţi aştepta de la tine singur, ci de la minunata colaborare a unuia prin celălalt…

Astfel, cel pe care-l strivea greutatea zidurilor, şi asupra căruia vegheau sentinelele, şi pe care puteam să-l crucific fără ca el să abjure, cel de la care tortura călăilor mei n-ar scoate decât un râs dispreţuitor, aş greşi dacă aş vedea în el un refractar. Căci puterea îi vine dintr-o altă religie, el este o altă faţă a lui însuşi. O altă imagine, aceea a unui om care se aşază şi ascultă, cu mâinile pe genunchi şi un surâs candid. Şi există asini care i-au dat lapte. La fel cea pe care am capturat-o în turn şi se plimbă în lungul şi în largul celulei, şi nu poate fi nici violată, nici stăpânită, şi nu va pronunţa niciodată cuvântul de dragoste ce i se cere. Şi care este, pur şi simplu, din altă parte, din alt incendiu, dintr-un trib îndepărtat şi plină de religia sa. Şi n-aş putea s-o ating decât dacă aş converti-o.

Cei pe care-i urăsc sunt, mai ales, cei care nu există cu adevărat. Rasă de câini ce se cred liberi, fiind liberi de a-şi schimba opiniile, de a nega (cum ar putea şti că neagă, de vreme ce ei înşişi sunt judecători?). Liberi de a trişa, de a renega şi de a se vinde, şi pe care-i fac să-şi schimbe părerile doar arătându-le troaca atunci când le e foame.

Astfel, a fost noaptea logodnei şi a condamnării la moarte. Şi am avut sentimentul existenţei. Păstraţi-vă forma, fiţi durabili ca o etravă, ceea ce luaţi dinafară schimbaţi-l în voi înşivă asemenea cedrului. Eu sunt cadrul, şi armătura, şi actul creator din care vă naşteţi, trebuie acum, aidoma copacului uriaş ce-şi dezvoltă ramurile, şi nu ramurile altuia, dă naştere ghimpilor sau frunzelor sale, şi nu ale altuia, să creşteţi şi să vă fixaţi…

Îi numesc pleavă pe toţi cei ce trăiesc din gesturile altora şi, asemenea cameleonului, iau culorile altora, iubesc partea de unde le vin darurile, gustă aclamaţiile şi se judecă în oglinda mulţimii: căci nu îi găseşti, nu sunt, ca o citadelă, închişi asupra comorilor lor şi, din generaţie în generaţie, nu-şi transmit substanţa, ci-şi lasă copiii să crească fără a-i plămădi. Şi ei cresc ca ciupercile, umplând lumea.

C I T A D E L A — Antonie de Saint-Exupery, capitolul 30

#RomâniaProfundă

"Astfel, a fost noaptea logodnei şi a condamnării la moarte. Şi am avut sentimentul existenţei. Păstraţi-vă forma, fiţi durabili ca o etravă, ceea ce luaţi dinafară schimbaţi-l în voi înşivă asemenea cedrului. Eu sunt cadrul, şi armătura, şi actul creator din care vă naşteţi, trebuie acum, aidoma copacului uriaş ce-şi dezvoltă ramurile, şi nu ramurile altuia, dă naştere ghimpilor sau frunzelor sale, şi nu ale altuia, să creşteţi şi să vă fixaţi…"

XXX. ASTFEL AM AFLAT CA OMUL NU ESTE DEMN de interes dacă, nu numai că nu e capabil de sacrificii, de rezistenţă la tentaţii şi de acceptare a morţii – căci atunci nu mai are formă – dar şi dacă, pierdut în mulţime, condus de mulţime, se supune legilor acesteia. Căci aşa se întâmplă cu mistreţul sau elefantul solitar, sau omul singur pe munte, iar mulţimea trebuie să permită tăcerea fiecăruia şi să nu-l tragă, prin ură, din ceea ce-l face să semene cedrului ce domină muntele.

Cel care încearcă, cu limbajul său, să cuprindă şi să exprime omul în logica expunerii mi se pare aidoma copilului ce se aşază la poalele Atlasului cu căldarea şi, lopăţica sa şi plănuieşte să ia muntele şi să-l transporte în altă parte. Omul este ceea ce există, nu ceea ce se exprimă. Desigur, scopul fiecărei conştiinţe este de a exprima ceea ce există, dar expresia e operă dificilă, în ceată şi încâlcită – şi greşeala este de a crede că nu există ceea ce nu se poate enunţa. Căci a enunţa şi a concepe au acelaşi sens. Dar foarte puţin din om am reuşit să concep până acum. Or, ceea ce concep azi exista şi ieri, şi mă amăgesc dacă-mi închipui că ceea ce aparţine omului, şi nu poate fi exprimat, nu merită consideraţie. Căci muntele nu-l exprim, ci-l semnific. Şi confund a semnifica şi a cuprinde. Semnific celui care deja cunoaşte, dar dacă n-ar şti, cum aş putea să-i transmit muntele cu crevase în care se rostogolesc pietre, cu poalele sale de levănţică şi creasta crenelată împungând cerul?

Şi ştiu când am de-a face nu cu o fortăreaţă nimicită sau barcă fără direcţie, căreia i se dezleagă funia din inelul de fier – pentru a fi lăsată în voia sorţii – ci cu o existenţă minunată, cu legile gravitaţiei sale lăuntrice şi tăcerile sale mai solemne decât liniştea stelelor.

Astfel mi-am dat seama de conflictul care există între a admira omul supus şi omul neînduplecat, care arată ceea ce este. Înţelegând problema, fără s-o formulez. Căci cei ce sunt conduşi de disciplina cea mai aspră şi care, la un semn al meu, primesc moartea, cei pe care credinţa mea îi magnetizează, atât de adânc prinşi în disciplina lor, încât pot să-i insult şi să-i supun ca pe nişte copii, lăsaţi, dimpotrivă, singuri în faţa aventurii şi ciocnindu-se cu alţii, sunt căliţi ca oţelul, arătând o mânie sublimă şi curaj în faţa morţii.

Am înţeles că sunt două înfăţişări ale aceluiaşi om. Şi că acela pe care-l admirăm ca fiind neînduplecat, sau cea cu neputinţă de supus, absentă în braţele mele ca un vapor de cursă lungă, cel pe care-l numesc om, căci nu se tânguieşte, nici nu pactizează, nici nu părăseşte o parte din sine din viclenie, sau poftă, sau oboseală, cel pe care-l pot strivi sub piatra de moară, fără să-i pot stoarce secretul, cel care poartă în inimă acel sâmbure tare, pe care nici mulţimea, nici tiranul nu admit să-l constrângă, devenit în inimă diamant, are o altă forţă, pe care i-am descoperit-o. Supus, şi disciplinat, şi respectuos, şi plin de credinţă, fiu înţelept al unei râse spirituale şi depozitar al virtuţilor ei…

Dar cei pe care-i numesc liberi şi hotărând numai pentru ei înşişi, inexorabil singuri, aceia nu sunt conduşi, plutesc fără vânt în pânze, iar rezistenţa lor nu este decât capriciu incoerent.

Despre a avea o țară, întâi una lăuntrică, spre zidirea cărămidă cu cărămidă a țării celei mari — Drumul Iancului!

ASASINAT ÎN NOAPTEA SFÂNTULUI ANDREI
Începător al sfinților închisorilor din sec.XX

Corneliu Codreanu. Mărturia creștină înaintea morții:
"Din adâncul inimei mele vă dau tuturora sfat: acceptaţi jertfa şi vă veţi bucura de biruinţa Învierii”

28 octombrie 1938, Închisoarea Jilava

"Dragii mei,

Incontestabil că de peste 6 luni, am suferit dureri şi umiliri pe care nu le-am întâlnit nici odată până acum. Din prima zi când am intrat pe acest făgaş, altfel în continuarea atitudinei mele anterioare, am căutat să-mi impun ca linie: acceptarea totală a jertfei care mi se cere, fără nici un fel de reacţiune am încercat un singur răspuns: dragostea. „Dragostea este îndelung răbdătoare, dragostea nu se mânie, nu pune în socoteală răul, dragostea suferă toate, crede toate, nădăjduieşte toate, rabdă toate”. În aceste zile cuvintele de mai sus pot părea stranii. E greu. Şi totuşi acesta este adevărul suprem! Este foarte greu ca de sub ploaia de lovituri, de sub umerii cari se apleacă tot mai mult, de sub carnea care te doare, sufletul tău să mai arunce, măcar din când în când, câte o rază de dragoste celor ce te lovesc. E greu. Pare că sfarmă orice logică pământească. Şi totuşi e ceva uriaş de mare. Nu simţiţi că o atare atitudine, vănalţă pe culmi pe care nici o răzbunare din lume nu v\-ar putea ridica? Nu mi\-e teamă de nimeni (cel ce pentru un vârf de viaţă se mai teme, este un laş de ultimă speţă). Nu am cerut dela nimeni nimic. Orice bună voinţă care mi sar arăta astăzi mă jigneşte, o consider ca pe o ironie care mi se aruncă şi de aceea o refuz. Dar, din adâncul inimei mele vă dau tuturora sfat: urmaţi linia de mai sus, acceptaţi jertfa şi vă veţi bucura de biruinţa învierii. Nu tulburaţi cu nimic jertfa care se face şi nu cereţi încetarea ei. Am auzit că vă agitaţi. Greşit. Ca români, vă îndemn la linişte desăvârşită aşa cum întotdeauna v`am spus. În politica internă şi externă, eu am cu totul alte păreri, decât cei ce guvernează azi. Dar ei au asumat răspunderea şi incontestabil vor răspunde. Noi însă trebuie să fim cavaleri, şi atâta vreme cât poartă pe umerii lor soarta ţării, să nu-i tulburăm cu nimic, ci să le spunem: „Dumnezeu să vă ajute”. Încă o dată răbdare. Şi dacă totuşi nu putem să urcăm pe cea mai înaltă culme creştină, eu cred că sunt destul de înţelept, dacă vă dau sfatul să amânaţi pe mai târziu orice certuri dintre noi Românii, căci timpul va lămuri mult în decursul său.

Trimit aceste rânduri după 200 de zile.

Cu îmbrăţişări
Corneliu Z. Codreanu

Vineri 28 Octombrie 1938

(Rânduri scrise cu exact o lună înainte de a fi asasinat.)

______

„A înviat Hristos. Aşa va învia şi dreptatea neamului românesc.
Dar pentru aceasta se cere ca fii de ai lui să bată drumul pe care a mers Iisus; să li se pună pe cap coroană de spini, să urce Golgota în genunchi, cu crucea în spate, şi să se lasă răstigniţi!… Legionari, fiţi voi copiii aceştia!”

(Corneliu Codreanu, „Pământul strămoşesc”, 15 aprilie 1928).

.
✅ t.me/bucovinaprofunda
.
_____

Linkuri relevante găsești mai jos la comentarii.

Cãpitanul a dat românului un rost. Înainte de el, românul era numai român, adicã un material uman alcãtuit din aţipiri şi umilinţi. Legionarul este un român de substantã, un român primejdios, o fatalitate pentru sine şi pentru alţii, o vijelie umanã infinit ameninţãtoare. Garda de Fier, o pãdure fanaticã…Legionarul trebuie sã fie un om în care mândria suferã de insomnie.

Eram obişnuiţi cu patriotul de ocazie, gelatinos şi vid. În locul lui apare insul ce priveşte ţara si problemele ei cu o cruntã înverşunare. Este o deosebire de densitate sufleteascã.

Acel ce a dat ţãrii altã directie si altã structurã, unea în sine pasiunea elementarã cu detaşarea spiritului. Soluţiile lui sunt valabile în imediat şi în vesnicie. Istoria nu cunoaşte un vizionar cu un spirit mai practic şi atâta pricepere în lume, sprijinitã pe un suflet de sfânt. Tot aşa, ea nu cunoaşte o a doua mişcare în care problema mântuirii sã meargã mânã în mânã cu gospodãria.

A face isprãvi si a te salva, politicã si misticã, iatã cãrei ierductibilitãţi i-a pus el capãt. Îl interesa, în egalã mãsurã, organizarea unei cantine şi problema pãcatului, comerţul şi credinţa. Nimeni nu trebuie sã uite: Cãpitanul a fost un gospodar instalat în Absolut.

Fiecare credea că-l înţelege. El totuşi scãpa fiecãruia. Depãşise limitele României. Însãşi mişcãrii i-a propus un mod de viaţã care întrece rezistenţa româneascã. A fost prea mare. Înclini uneori a crede cã el a cãzut din conflictul mãrimii lui cu micimea noastrã. Nu este totuşi mai puţin adevãrat, cã epoca de prigoanã a scos la ivealã caractere pe care cea mai încrezãtoare utopie nu le-ar fi putut bãnui.

Într-o naţie de slugi el a introdus onoarea şi într-o turmã fãrã vertebre orgoliul. Influenţa lui n-a articulat numai pe ucenici, ci, într-un anumit sens, şi pe duşmani. Cãci aceştia din lichele au devenit monştri. I-a obligat la tãrie, le-a impus un caracter în rãu. Ei n-ajungeau decât caricaturi infernale, dacã mãreţia Cãpitanului n-ar fi cerut o echivalenţã negativã. Am fi nedrepţi cu cãlãii, dacã i-am considera rataţi. Toţi s-au împlinit. Un pas în plus şi trezeau gelozia Diavolului.

În preajma Cãpitanului, nimeni nu rãmânea cãlduţ. Peste ţarã a trecut un fior nou. O regiune umanã bântuitã de esenţial. Suferinţa devine criteriul vredniciei şi moartea, al chemãrii. În câţiva ani, România a cunoscut o palpitaţie tragicã, a cãrei intensitate ne consoleazã de laşitatea a o mie de ani de neistorie. Credinţa unui om a dat naştere unei lumi, ce lasã-n urmã tragedia anticã a lui Shakespeare. Si aceasta în Balcani !

Pe un plan absolut, dacã ar fi trebuit sã aleg între România şi Cãpitan, n-aş fi ezitat o clipã.

Dupã moartea lui ne-am simşit fiecare mai singuri, dar peste singurãtatea noastrã se ridica singurãtatea României.

Nici un toc sã-l înfig în cerneala nenorocului n-ar putea descrie neşansa ursirii noastre. Totuşi, trebuie sã fim laşi şi sã ne mângâiem. Cu excepţia lui Iisus, nici un mort n-a fost mai prezent printre vii. Avut-am careva vreun gând sã-l fi uitat ? “De aici încolo ţara va fi condusã de un mort”, îmi spunea un prieten pe malurile Senei.

Acest mort a rãspândit un parfum de veşnicie peste pleava noastrã umanã şi-a readus cerul deasupra României."

“Glasul strãmoşesc”, Sibiu, anul VI, nr.10 din 25 decembrie 1940

#RomâniaProfundă

“De aici încolo ţara va fi condusã de un mort”

PROFILUL INTERIOR AL CĂPITANULUI
Emil Cioran

Înainte de Corneliu Codreanu, România era o Saharã populatã. Cei aflaţi între cer si pãmânt n-aveau nici un conţinut, decât aşteptarea. Cineva trebuia sã vinã.

Treceam cu toţii prin deşertul românesc, incapabili de orice. Pânã şi dispreţul ni se pãrea un efort.

Ţara nu ne putea fi o problemã decât negativã. În cele mai necontrolate speranţe, îi acordam o justificare de moment ca unei farse reuşite. Şi România nu era mai mult decât o farsã reuşitã.

Te învârteai în aer liber, vacant de trecut si de prezent, îndrãgind dezmãţul dulce al lipsei de menire.

Biata ţarã era o pauzã vastã între un început fãrã mãreţie şi un posibil vag.

În noi gemea viitorul. În unul clocotea. Şi el a rupt tãcerea blândã a existenţei noastre şi ne-a obligat sã fim. Virtuţile unui neam s-au întruchipat în el. România din putinţã se îndrepta spre putere.

Cu Corneliu Codreanu am avut doar câteva convorbiri. Am priceput din prima clipã cã stau de vorbã cu un om într-o ţarã de fleacuri umane. Prezenţa lui era tulburãtoare şi n-am plecat niciodatã de la el, fãrã sã simt acel suflu iremediabil, de rãscruce, care însoţeşte existenţele marcate de fatalitate. De ce n-aş mãrturisi cã o teamã ciudatã mã cuprindea şi un fel de entuziasm plin de presimţiri ?

Lumea cãrtilor mi se descifra inutilã, categoriile inoperante, prestigiile inteligenţei şterse, iar subterfugiile subtilitãţii, zadarnice.

Cãpitanul nu suferea de viciul fundamental al aşa-zisului intelectual român. Cãpitanul nu era “deştept”, Cãpitanul era profund.

Dezastrul spiritual al ţãrii derivã din inteligenţa fãrã conţinut, din deşteptãciune. Lipsa de miez a duhului preschimbã problemele în elemente de joc abstract şi rãpeşte spiritului latura destinului. Deşteptãciunea degradeazã pânã şi suferinţa în flecãrealã.

Dar cuvintele Cãpitanului, grele şi rare, rãsãreau din Soartã. Ele se plãmãdeau undeva departe. De aici, impresia de univers al inimii, de univers al ochilor şi al gândurilor.

Când, în 1934, îi spuneam ce interesantã ar fi expunerea vieţii lui, îmi rãspundea : “Nu mi-am petrecut viaţa prin biblioteci. Nu-mi place sã citesc. Eu stau aşa şi mã gândesc”.

Acele gânduri au urzit rostul nostru. În ele respira natura şi cerul.

Şi când au pornit spre înfãptuire, temelia istoricã a ţãrii s-a zguduit.

Corneliu Codreanu n-a pus problema României imediate, a României moderne sau contemporane. Era mult prea puţin. Nu s-ar fi potrivit nici dimensiunii viziunii sale şi nici aşteptãrilor noastre. El a pus problema în termeni ultimi, în totalitatea devenirii naţionale. El n-a vrut sã îndrepte mizeria aproximativã a condiţiei noastre, ci sã introducã absolutul în respiraţia zilnicã a României. Nu o revoluţie a momentului istoric, ci una a istoriei. Legiunea ar trebui astfel nu numai sã creeze România, dar sã-i şi rãscumpere trecutul, sã insufle absenţa secularã, sã salveze, printr-o nebunie, inspiratã şi unicã, imensul timp pierdut.

Patosul legionar este o expresie de reacţiune în faţa unui trecut de nenoroc. Aceastã naţie n-a excelat în lume decât prin consecvenţa în nefericire. Niciodatã nu s-a dezminţit. Substanţa noastrã este un infinit negativ. De aici pleacã imposibilitatea de a depãşi pendularea între o amãrãciune dizolvantã şi o furie optimistã.

Într-un moment de descurajare i-am spus Cãpitanului :

-”Cãpitane, eu nu cred cã România are vreun sens în lume. Nu e nici un semn în trecutul ei care ar justifica vreo speranţã”.

-”Ai dreptate”, mi-a rãspuns. “Sunt totuşi unele semne”.

-”Mişcarea Legionarã”, adaug eu.

Şi atunci mi-a arãtat în ce fel vedea el reînvierea virtuţilor dace. Şi-am înteles cã între daci si legionari se interpune pauza fiinţei noastre, cãci noi trãim al doilea început al României.

În ziua de 8 noiembrie, Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril, discutam ce nume să dăm acestei organizaţii tinereşti. Eu am spus „Arhanghelul Mihail”.
Tatăl meu spune:
– Este în biserică o icoană a Sfântului Mihail, pe uşa din stânga altarului.
– Să mergem s-o vedem!
M-am dus cu Moţa, Gârneaţă, Corneliu Georgescu, Radu Mironovici şi Tudose. Ne uităm şi în adevăr rămânem uimiţi. Icoana ni s-a arătat de o frumuseţe neasemuită. Eu niciodată nu fusesem atras de frumuseţea vreunei icoane. Acum însă mă simţeam legat de aceasta cu tot sufletul şi îmi făcea impresia că Sfântul Arhanghel e viu. De aici am început să iubesc icoane. De câte ori găseam biserica deschisă intram şi ne închinam la icoane. Ni se umplea sufletul de linişte şi de bucurie.
(8 noiembrie 1923)
[...]
Plecând şi de la el (prof. Șumuleanu, după ce au trecut și la prof. Cuza — rupându-se de LANC), am simţit în inimi singurătatea pe lume. Acum eram singuri ca într-un pustiu şi va trebui să ne tăiem, prin propriile noastre puteri, drum în viaţă.

Ne-am strâns şi mai mult în jurul icoanei. Şi cu cât greutăţile ne vor asalta şi loviturile lumii vor curge mai grele peste noi, cu atât vom sta mai mult sub scutul Sfântului Arhanghel Mihail şi la umbra sabiei lui. El nu mai era pentru noi o fotografie pe o icoană, ci îl simţeam viu. Acolo la icoană, făceam de gardă cu schimbul, zi şi noapte, cu candela aprinsă.
(25 iunie 1927)

Fii parte din România Profundă: https://t.me/romaniaprofundagrup

#RomâniaProfundă