Am văzut un tramvai surprins în mers; conducătorul mort stătea căzut cu pieptul lipit pe comenzi. N-am mers mai departe. (…) Gara de Nord, Gara Basarab Mărfuri, Calea Griviţei grav lovite. Gara de pasageri, la acea oră, două după amiaza, era înţesată de călători, toţi sau aproape toţi refugiaţi din Basarabia şi Moldova. Pribegia lor lua aici sfârşit.”
Ivor Porter descrie imaginile de coșmar: „Gara şi casele ceferiştilor din împrejurimi au fost grav avariate. Trenurile erau înţesate de refugiaţii din Basarabia şi Bucovina, astfel că pierderile de vieţi omeneşti au fost mari.”
Tot Gheorghe Zane concluzionează trist: „Bombardamentul din 4 aprilie şi cele următoare n-au adus, cred, nici un folos militar anglo-americanilor; războiul era decis când ele au început, n-au adus, sigur, nici un folos politic. Opinia publică şi fruntaşii politici aveau la această dată atitudinile fixate. O serie de crime inutile, comise în numele eliberării Europei.”
Aș încheia acest trist excurs istoric, spunând: să ne ierte Dumnezeu și pe noi, că am dat uitării acele victime nevinovate...

Mai mult decât atât, în zona Gării de Nord, erau cazați, în acel moment, în vagoane, numeroși refugiați basarabeni care fugiseră din calea Armatei Roșii ce intrase deja în Moldova. Deși Gara de Nord figura ca obiectiv vizat de un eventual atac aerian, este de neînțeles de ce autoritățile române au procedat la cazarea acestora în arealul respectiv. Cert este că, printre victime, un mare număr s-a înregistrat dintre acești nefericiți.
Rapoartele armatei americane au contabilizat distrugerea gării, depoului de locomotive, triajul, uzina de producere a curentului electric, rezervoare de combustibil, clădiri industriale și peste 1000 de vagoane. Însuși americanii au fost îngroziți de proporțiile măcelului, supraevaluat de ei, pe baza unor interpretări aerofotografice eronate. Comandantul suprem al forțelor aeriene aliate din Mediterana, Ira Eaker comunica lui Hap Arnold, comandantul suprem al forțelor aeriene ale SUA: „Atacul nostru a fost sângeros. Am ucis aproape 12.000 de oameni, 6.000 dintre ei fiind refugiați aflați în trenuri, iar ceilalți 6.000 fiind locuitori din jurul căilor ferate”.
Estimările erau supradimensionate, dar numărul victimelor din acea zi a rămas totuși unul colosal: 2.942 de morţi şi 2.416 răniţi!
Rapoartele americane nu erau interesate însă și de pagubele civile. Câteva zile transportul urban al Bucureștilor a fost scos din funcțiune, cetățenii fiind nevoiți să se deplaseze pe jos distanțe foarte mari, iar produse alimentare de bază, precum pâinea, laptele, legumele și fructele au dispărut zile din oraș. Avarierea centralei electrice de la Grozăvești a determinat scoaterea din funcțiune a tramvaielor și a tuturor uzinelor aprovizionate de aceasta. Distrugerea uneia dintre conductele principale de alimentare a orașului cu apă potabilă a blocat activitatea restaurantelor, hotelurilor, brutăriilor, și a privat de aprovizionarea cu apă cartiere întregi. Sălile de spectacol și-au întrerupt complet activitatea.
Operațiunea de evacuare a locuitorilor Capitalei a fost demarată de primăriile de sectoare prin rechiziționarea de căruțe, numeroase familii alegând să părăsească orașul ce devenise ținta atacurilor aeriene americane, care aveau să se prelungească până la 23 august 1944. Bucureștenii, în general femeile casnice și copiii, erau găzduiți de săteni din comunele aflate pe o rază de 10-20 km de Capitală, în baza unor bilete de evacuare emise de autoritățile locale. În București aveau să rămână, obligatoriu, muncitorii și bărbații valizi, care trebuia să asigure funcționarea în bune condiții a orașului.
O serie de mărturii au rămas din acea zi de tristă amintire.
Mihail Sebastian nota: „Ieri după-masă am fost în cartierul Griviţa. De la Gară la Bulevardul Basarab, nici o casă – nici una – n-a scăpat neatinsă. Priveliştea e sfâşietoare. Se mai dezgroapă încă morţi, se mai aud încă vaiete de sub dărâmături. La un colţ de stradă trei femei boceau cu ţipete ascuţite, rupându-şi părul, sfâşiindu-şi hainele, un cadavru carbonizat, scos tocmai atunci de sub moloz. Plouase puţin dimineaţa şi peste toată mahalaua plutea un miros de noroi, de funingine, de lemn ars. Viziune, atroce, de coşmar. N-am mai fost în pstare să trec dincolo de Basarab – şi m-am întors acasă, cu un sentiment de silă, oroare şi neputinţă.”
Gheorghe Zane notează și el: „se vedea arzând Athénée Palace, fum se ridica din alte părţi ale oraşului. Am ieşit cu Lena din hotel şi cu un sentiment de oroare ne-am îndreptat spre Athénée Palace care tot ardea, flăcări ieşeau de prin fiecare fereastră; ceva mai sus, pe Calea Victoriei, am văzut fumegând hotelul Splendid, aproape complet dărâmat, pe trotuare numai sticlă sfărâmată de la vitrinele magazinelor distruse de suflul bombelor. În spatele Ateneului devastat, mai fumega locul expoziţiei Comitetului de Patronaj. În sus pe Calea Victoriei, pe stânga şi pe dreapta, din loc în loc, clădiri dărâmate. Până în str. Frumoasă, mai toate geamurile făcute fărâme; călcam cu prudenţă şi ocoleam grămezile. Din str. Sf. Voievozi înspre Gara de Nord, bombardamentul făcuse îngrozitoare ravagii.

4 aprilie 1944. Marțea neagră a Bucureștiului. Când moartea coboară din cer

Autor: Florin Dobrescu

Se vorbește foarte puțin despre acel eveniment nefast din istoria Bucureștiului. Mai ales astăzi, când România este aliată a SUA, în baza unui parteneriat strategic privilegiat și a calității sale de membru NATO. Cu toate acestea, consider că statutul de partener strategic nu ar trebui să obtureze procesul de recuperare a Memoriei. Spun asta pentru că am văzut reacții virulente față de comemorarea acelui bombardament, unii având impresia că readucerea in memoria colectivă a sinistrului eveniment ar atenta cumva la prietenia sau colaborarea României cu partenerii săi strategici. Nimic mai fals. Iar o astfel de abordare cred că este mai degrabă reflexul târziu al unor tare totalitare pe care, fiecare din noi, le putem purta în subconștient, după jumătate de secol de dictatură.
La fel de paradoxală mi se pare situația prin care Bucureștiul găzduiește astăzi două monumente dedicate piloților americani căzuți aici în 1944. Adică exact celor care au bombardat orașul in acele luni, făcând victime civile, în timp ce victimele, care se ridică la 5.524 de morți, nu au nici măcar o placă memorială! Nu cred că în Hiroshima, Varșovia sau Dresda există vreun monument care să omagieze aviatorii care au distrus acele orașe din temelii. Și nu cred că ar fi normal să existe. Cred însă cu tărie că este necesar un monument al aviatorilor români care au apărat atunci Capitala, precum și un memorial al victimelor inocente ale bombardamentelor din 1944. Și lansez aici inițiativa aceasta, care sper că se va concretiza în anii următori. Locul cel mai potrivit ar fi pe terenul astăzi viran, unde atunci, după ziua de aprilie 1944, autoritățile au înhumat cei 2942 de morți rămași în urma bombardamentului din 4 aprilie.
Oricum, 4 aprilie 1944 rămâne în memoria colectivă a bucureștenilor drept cel mai mare dezastru, depășind cutremurul din 1977, când tragedia și starea de spirit generală au determinat o solidaritate umană ieșită din comun.
Primul atac aerian al aliaților asupra Bucureștiului s-a soldat cu o tragedie colosală: aproape 3000 de morți. Deși oficial atacul american a vizat distrugerea sistemului de căi ferate al Gării de Nord, trebuie admis că, în dorința de a atinge sigur obiectivele vizate, aviatorii au lansat covoare de bombe ce au acoperit toate cartierele dimprejurul acestui obiectiv. Era limpede pentru orice minte normală că acest procedeu va lăsa în urmă mii de victime civile. Asta înseamnă crime de război și crime împotriva umanității. Dar la Nurnberg nu au fost judecați decât cei învinși. Învingătorii au rămas nepedepsiți pentru același gen de crime pentru care îi pedepsiseră pe naziști. Vae victis!
Numărul colosal de morți a pus autoritățile locale în situația imposibilă a rezolvării a mii de înhumări, ceea ce a determinat hotărârea înființării ad-hoc, pe un vast teren viran, a unui cimitir care a purtat de atunci numele de Cimitirul „4 Aprilie”. Acesta a fost desființat ulterior, în mod inexplicabil, de autoritățile comuniste.
Bombardamentul de la 4 aprilie 1944 a fost realizat de un efectiv de 313 bombardiere escortate de 119 avioane de vânătoare, având obiectivul de a distruge complexul de căi ferate Gara de Nord.
O coincidență nefastă a fost aceea că atacul a survenit la două ore după ce în Capitală avusese loc, la ora 11, un exercițiu de verificare a dispozitivelor de apărare pasivă. Aceste exerciții agasau deja populația civilă a orașului prin obligația de a se ascunde în adăposturile antiaeriene. Din acest motiv, alarma de la ora 13 a fost efectiv ignorată de majoritatea bucureștenilor, care au rămas pe străzi, devenind astfel victime sigure. Bombele, care aveau o capacitate distructivă uluitoare, au căzut în bună parte peste adăposturile atelierelor CFR, acestea dovedindu-se a fi fost construite precar, fără sisteme de siguranță adecvate, ceea ce a dus la moartea tuturor oamenilor adăpostiți în ele.

Astfel, eu urăsc această turmă şi pe omul golit de substanţa sa, fără patrie lăuntrică, şi nu-mi place, ca stăpân şi conducător, să-mi vlăguiesc poporul şi să-l transform în furnici oarbe şi ascultătoare, am înţeles că prin constrângere puteam şi trebuia să-l înviorez, nu să-l pierd. Şi că blândeţea sa în Biserică, şi ascultarea, şi ajutorul dat altora nu erau ale unui bastard, căci doar astfel îmi putea servi ca piatră unghiulară în limitele imperiului meu. Căci nimic nu poţi aştepta de la tine singur, ci de la minunata colaborare a unuia prin celălalt…

Astfel, cel pe care-l strivea greutatea zidurilor, şi asupra căruia vegheau sentinelele, şi pe care puteam să-l crucific fără ca el să abjure, cel de la care tortura călăilor mei n-ar scoate decât un râs dispreţuitor, aş greşi dacă aş vedea în el un refractar. Căci puterea îi vine dintr-o altă religie, el este o altă faţă a lui însuşi. O altă imagine, aceea a unui om care se aşază şi ascultă, cu mâinile pe genunchi şi un surâs candid. Şi există asini care i-au dat lapte. La fel cea pe care am capturat-o în turn şi se plimbă în lungul şi în largul celulei, şi nu poate fi nici violată, nici stăpânită, şi nu va pronunţa niciodată cuvântul de dragoste ce i se cere. Şi care este, pur şi simplu, din altă parte, din alt incendiu, dintr-un trib îndepărtat şi plină de religia sa. Şi n-aş putea s-o ating decât dacă aş converti-o.

Cei pe care-i urăsc sunt, mai ales, cei care nu există cu adevărat. Rasă de câini ce se cred liberi, fiind liberi de a-şi schimba opiniile, de a nega (cum ar putea şti că neagă, de vreme ce ei înşişi sunt judecători?). Liberi de a trişa, de a renega şi de a se vinde, şi pe care-i fac să-şi schimbe părerile doar arătându-le troaca atunci când le e foame.

Astfel, a fost noaptea logodnei şi a condamnării la moarte. Şi am avut sentimentul existenţei. Păstraţi-vă forma, fiţi durabili ca o etravă, ceea ce luaţi dinafară schimbaţi-l în voi înşivă asemenea cedrului. Eu sunt cadrul, şi armătura, şi actul creator din care vă naşteţi, trebuie acum, aidoma copacului uriaş ce-şi dezvoltă ramurile, şi nu ramurile altuia, dă naştere ghimpilor sau frunzelor sale, şi nu ale altuia, să creşteţi şi să vă fixaţi…

Îi numesc pleavă pe toţi cei ce trăiesc din gesturile altora şi, asemenea cameleonului, iau culorile altora, iubesc partea de unde le vin darurile, gustă aclamaţiile şi se judecă în oglinda mulţimii: căci nu îi găseşti, nu sunt, ca o citadelă, închişi asupra comorilor lor şi, din generaţie în generaţie, nu-şi transmit substanţa, ci-şi lasă copiii să crească fără a-i plămădi. Şi ei cresc ca ciupercile, umplând lumea.

C I T A D E L A — Antonie de Saint-Exupery, capitolul 30

#RomâniaProfundă

"Astfel, a fost noaptea logodnei şi a condamnării la moarte. Şi am avut sentimentul existenţei. Păstraţi-vă forma, fiţi durabili ca o etravă, ceea ce luaţi dinafară schimbaţi-l în voi înşivă asemenea cedrului. Eu sunt cadrul, şi armătura, şi actul creator din care vă naşteţi, trebuie acum, aidoma copacului uriaş ce-şi dezvoltă ramurile, şi nu ramurile altuia, dă naştere ghimpilor sau frunzelor sale, şi nu ale altuia, să creşteţi şi să vă fixaţi…"

XXX. ASTFEL AM AFLAT CA OMUL NU ESTE DEMN de interes dacă, nu numai că nu e capabil de sacrificii, de rezistenţă la tentaţii şi de acceptare a morţii – căci atunci nu mai are formă – dar şi dacă, pierdut în mulţime, condus de mulţime, se supune legilor acesteia. Căci aşa se întâmplă cu mistreţul sau elefantul solitar, sau omul singur pe munte, iar mulţimea trebuie să permită tăcerea fiecăruia şi să nu-l tragă, prin ură, din ceea ce-l face să semene cedrului ce domină muntele.

Cel care încearcă, cu limbajul său, să cuprindă şi să exprime omul în logica expunerii mi se pare aidoma copilului ce se aşază la poalele Atlasului cu căldarea şi, lopăţica sa şi plănuieşte să ia muntele şi să-l transporte în altă parte. Omul este ceea ce există, nu ceea ce se exprimă. Desigur, scopul fiecărei conştiinţe este de a exprima ceea ce există, dar expresia e operă dificilă, în ceată şi încâlcită – şi greşeala este de a crede că nu există ceea ce nu se poate enunţa. Căci a enunţa şi a concepe au acelaşi sens. Dar foarte puţin din om am reuşit să concep până acum. Or, ceea ce concep azi exista şi ieri, şi mă amăgesc dacă-mi închipui că ceea ce aparţine omului, şi nu poate fi exprimat, nu merită consideraţie. Căci muntele nu-l exprim, ci-l semnific. Şi confund a semnifica şi a cuprinde. Semnific celui care deja cunoaşte, dar dacă n-ar şti, cum aş putea să-i transmit muntele cu crevase în care se rostogolesc pietre, cu poalele sale de levănţică şi creasta crenelată împungând cerul?

Şi ştiu când am de-a face nu cu o fortăreaţă nimicită sau barcă fără direcţie, căreia i se dezleagă funia din inelul de fier – pentru a fi lăsată în voia sorţii – ci cu o existenţă minunată, cu legile gravitaţiei sale lăuntrice şi tăcerile sale mai solemne decât liniştea stelelor.

Astfel mi-am dat seama de conflictul care există între a admira omul supus şi omul neînduplecat, care arată ceea ce este. Înţelegând problema, fără s-o formulez. Căci cei ce sunt conduşi de disciplina cea mai aspră şi care, la un semn al meu, primesc moartea, cei pe care credinţa mea îi magnetizează, atât de adânc prinşi în disciplina lor, încât pot să-i insult şi să-i supun ca pe nişte copii, lăsaţi, dimpotrivă, singuri în faţa aventurii şi ciocnindu-se cu alţii, sunt căliţi ca oţelul, arătând o mânie sublimă şi curaj în faţa morţii.

Am înţeles că sunt două înfăţişări ale aceluiaşi om. Şi că acela pe care-l admirăm ca fiind neînduplecat, sau cea cu neputinţă de supus, absentă în braţele mele ca un vapor de cursă lungă, cel pe care-l numesc om, căci nu se tânguieşte, nici nu pactizează, nici nu părăseşte o parte din sine din viclenie, sau poftă, sau oboseală, cel pe care-l pot strivi sub piatra de moară, fără să-i pot stoarce secretul, cel care poartă în inimă acel sâmbure tare, pe care nici mulţimea, nici tiranul nu admit să-l constrângă, devenit în inimă diamant, are o altă forţă, pe care i-am descoperit-o. Supus, şi disciplinat, şi respectuos, şi plin de credinţă, fiu înţelept al unei râse spirituale şi depozitar al virtuţilor ei…

Dar cei pe care-i numesc liberi şi hotărând numai pentru ei înşişi, inexorabil singuri, aceia nu sunt conduşi, plutesc fără vânt în pânze, iar rezistenţa lor nu este decât capriciu incoerent.

Fragment din emisiunea: A treia Cale, invitați Demostene Andronescu ( 96 de ani ) și Sergiu Rizescu ( 93 de ani ).

A trecut Crăciunul, cu ce am rămas?
....mai rar așa cuvinte directe și intrasigente.

Sărbători binecuvântate alături de Hristos, întăriți-vă credința să vă puteți salva sufletele din mizeria lumii.

https://youtu.be/yMpOVZdl1Ik?si=26pEVTjZOzh9LBCT

Nu poate fi înţeles sufletul românului şi istoria lui… fără a înţelege dragostea poporului român pentru pămîntul său.
— Nicolae Iorga

Fii parte din România Profundă: https://t.me/romaniaprofundagrup

#RomâniaProfundă