(II) Acestei mașinării politico-mediatice, fără multă imaginație dar cu multă prostie și dedicație, i s-au opus cîteva grupuri mici de oameni.
Cum n-am avut acces la televiziuni și altă presă (nici unul/una dintre cei care s-au opus proiectului nici măcar nu a fost invitat să discute), am scris și noi unde am putut - pe facebook, telegram etc.
Au fost și cîteva mici evenimente publice - un flashmob în fața blocului care urma să fie dat de pomană, mai multe acțiuni artistice - o serie de caricaturi superbe ale lui Victor Ciobanu…
Au fost și cîteva intervenții curajoase ale unor instituții publice. Ombudsmanul a criticat dur acest proiect de lege și l-a tăvălit prin cadrul legal, așa cum era cazul. CNA-ul a făcut și el o apreciere negativă a proiectului. L-au lăudat doar autorii deputați, lăutarii de meserie ai guvernării și… Comisia pentru Agricultură a parlamentului, care a dat aviz pozitiv…
Azi proiectul e stopat, și e bine așa. Poate că nu au renunțat la el (deși eu sper mult), poate așteaptă vremuri mai bune…
Personal mă bucur că o cauză ca asta a adunat oameni atît de diferiți - vorbitori de diverse limbi, unii religioși și alții atei, persoane cu diverse orientări politice și cu meserii diverse. Este frumos.
Mă rog, sînt oameni care, din cauza că m-am opus proiectului, trec de partea cealaltă a străzii cînd mă văd.
Eu, desigur, merg mai departe, iar ”boicotul” îl las pe seama conștiinței lor.
Azi, la prima aniversare a nașterii acestui proiect, îi urez să dispară cît mai curînd.

(I) Azi împlinește un an poate cea mai caraghioasă ”operă de artă legislativă” a acestei guvernări a Partidului Acțiune și Solidaritate (PAS) - proiectul cu nr. 57 din 6 martie 2023 privind transmiterea cu titlu gratuit a blocului 2 al Bibliotecii Naționale către Mitropolia Basarabiei.
Proiectul a fost înaintat de un grup de deputați - Roșca Veronica, Frunze Petru, Jacot Vitalie, Pancu Maria, Istratii Dorian, Dan Perciun, Roșca Roman, Șpac Ion, Nantoi Oazu, Pâslariuc Virgiliu, în frunte cu președintele parlamentului Igor Grosu.
Inițiativa-pomană venea la 2 luni după ce Igor Grosu făcuse o vizită oficială la București, unde s-a întîlnit, între alții, și cu patriarhul Daniel, căruia i-a promis, probabil, această clădire…
Mai multă lume a fost șocată cum acest act de lingușire pe lîngă patriarhie și București a ajuns să fie ambalat în proiect legislativ. Dar șocurile cele mari abia urmau…
Cînd au înțeles (și s-au mirat nespus) că societatea moldovenească nu va accepta asemenea ”mînării” și chiar îi critică, grupul pomanagiilor de stat a început să inventeze argumente-scuze din mers, unul mai ridicol, mai de batjocură și mai aiurit decît altul.
Ba că acest act de umilire supremă (care venea după ce aceeași guvernare a dăruit Stadionul Republican altei înalte porți - ambasada SUA) ar reprezenta o retrocedare legitimă a unei proprietăți acaparate de stat. Cînd oamenii teferi au indicat asupra faptului că Moldova nu are o lege a retrocedării, pomanagiii au scornit o altă prostie - că actul de a da de pomană clădirea ar fi o recunoaștere a sprijinului milenar pe care România îl acordă Moldovei și mai ales, pentru loturile de vaccinuri oferite în pandemie (orice om teafăr care știe că patriarhia a boicotat și pandemia și medicii și vaccinurile și-ar pune mîinile în cap de prostia asta, nu însă și autorii proiectului care au perseverat…
Personal am avut mai multe dezbateri atunci, atît în public (pe facebook) cît și în schimburi de mesaje private cu unii din autorii proiectului cu care mă cunoșteam demult. Pe unul dintre ei l-am întrebat cum se face că, în timp ce fracțiunea lor nu a făcut aproape nimic pentru sectorul cultural s-au aruncat imediat să satisfacă hatîrurile lui Grosu și ale președintei Maia Sandu de a pupa mîna patriarhului…
I-am zis despre ruina filarmonicii, despre faptul că inițiativele culturale încă nu au spații, că finanțarea internă a culturii e mizeră, despre faptul că Biblioteca Națională are de fapt, nevoie, de extindere a spațiilor pentru a deveni mai accesibilă și mai încăpătoare…
Omul m-a învinuit că fac ”faimă și scandal” pe această temă sacră (nu am înțeles dacă sacralitatea ține de faptul că dorințele lui Grosu trebuie respectate cu sfințenie sau dacă orice mențiune a bisericii în spațiul public trebuie însoțită cu voie de la parlament și mitropolit) dar a promis că în anul 2023 vor curge atîtea resurse peste sectorul cultural încît…vom uita de această ”mică inconveniență” care este biblioteca…
Evident, nu s-a mai întîmplat nimic în 2023. Unicele două evenimente majore pentru sectorul ”cultural” a fost adunarea-concert din 21 mai (pentru care guvernarea a sacrificat cîteva milioane de lei) și…faptul că actualul ministru de externe Mihai Popșoi și-a cumpărat o bază de odihnă la Vadul lui Vodă la preț de o garsonieră…
Cazul ”pomenei” a fost exemplar și pentru faptul în care presa informală ”de stat” a înțeles să organizeze dezbateri pe subiect. Astfel, instituțiile media (TVR Chișinău, Pro Tv, Jurnal și altele) au făcut dezbateri la care erau prezenți doar susținători ai proiectului - deputații autori ai proiectului, funcționari de la ambasada României, funcționari de la Mitropolia Basarabiei, unioniști de profesie. A devenit clar că, pentru aceste instituții media, dezbaterea publică înseamnă competiție despre cine laudă cel mai tare și mai avan proiectul guvernării…

www.parlament.md

Proiecte de acte normative

În filmul ”Zone of Interest” Holocaustul e recognoscibil ”pe fundal” sub forma unor aluzii, sunete și detalii vizuale secundare, fără a fi arătat frontal.
Filmul presupune deci un spectator informat care știe ce e Holocaustul/Auschwitz/nazismul care au devenit referințe istorice atît de comune încît e posibilă referința culturală la ele fără a le menționa.
Trebuie să recunoaștem aici meritul a generații întregi de oameni care au cercetat Holocaustul, au scotocit documente, au răscolit amintiri și memorii, documente și fotografii de arhivă, au pus întrebări incomode și au transformat reflecția despre Holocaust într-o reflecție despre natura ființei umane în genere…
E un nivel la care, încă, nu au ajuns din păcate cercetările pe alte istorii tragice. Nu cred că un film despre genocidul armean în care acesta nu este numit direct ar fi la fel de inteligibil și recognoscibil. Sau un film despre Srebrenica, Rwanda, foametea din India din anii 40 (ori cea din Moldova), diversele masacre coloniale în America Latină, Africa și Asia. Pentru că acolo, nivelul de cercetare și reflecție este încă destul de incipient.
De asta e nevoie de cît mai multă cercetare pe aceste teme, așa încît ele să ajungă, ca reflecție și familiaritate a cunoașterii, la nivelul cercetării despre Holocaust…

Am început să citesc o carte - ”Balkan Cyberia, Cold War Computing, Bulgarian Modernization, and the Information Age behind the Iron Curtain” (MIT Press, 2023) a unui cercetător bulgar, Victor Petrov, despre dezvoltarea industriei electronice și de calculatoare în Bulgaria socialistă.
Către 1989, zice autorul, Bulgaria, cu o populație de doar 9 milioane de oameni, deținea o cotă de piață de 45 % din totalul de exporturi de produse electronice în cadrul pieței țărilor socialiste. Sectorul angaja de la 11 la 38 % din muncitorii angajați în producția industrială…
Industria emergentă a calculatoarelor și a altor mașini electronice era pariul Bulgariei de a ieși din ”blestemul” de țară agrară la periferia economiei capitaliste și de a intra în prima lume a țărilor înalt tehnologizate…
Bulgaria, sugerează autorul, ar fi supraviețuit în calitate de ”super-putere” informațională în cadrul lagărului socialist dacă acesta continua…Fiind prima țară care a mizat pe dezvoltarea și implementarea calculatoarelor la masă largă, în sistemul țărilor socialiste Bulgaria s-a folosit din plin de avantajul primului venit. Încercările ulterioare ale altor țări din sistem - RDG, în primul rînd - de a emula succesul Bulgariei au eșuat: ele veneau pe o piață pe care Bulgaria avea deja prioritate și dominație.

Nu sînt specialist în agricultură așa că nu o să comentez prea mult o statistică pe care am găsit-o zilele trecute: recolta medie de grîu la hectar în Roma Antică în comparație cu recolta anului 2023…
Deci, recolta varia în diverse provincii ale imperiului - în Italia era de aproximativ 1200 kg la hectar, iar în Egipt - 1710 kg la hectar…
În Republica Moldova în 2023 roada medie de grîu a fost de 4004 kg la hectar ceea ce este doar de 2.3 ori mai mult decît în Egipt sau de 3.3 ori mai mult decît în Italia de acum două mii de ani în urmă.
”Recolta medie de grâu în Moldova în 2023 este de aproximativ 4,04 tone/ha. În sudul țării, conform datelor preliminare, producțiile de grâu raportate de producători din Taraclia au format o medie de 2,82 tone/ha, iar în Cahul 2,74 tone/ha.
În centrul țării, producătorii din Ungheni au raportat recolte ce au constituit o medie 4,2 tone de grâu per ha, Telenești – 4,01 tone/ha, Strășeni – 4,18 tone/ha, Rezina – 4,32 tone/ha, Șoldănești – 4,5 tone/ha, Ialoveni – 3,4 tone/ha, Hâncești – 4 tone/ha, Criuleni – 4,4 tone/ha, minicipiul Chișinău – 4,8 tone/ha.
În zona de nord a Moldovei, recolta medie declarată până la moment este de 4,89 tone/ha. Tradițional, în Briceni au fost obținute cele mai mari recolte, media constituind 5,3 tone/ha, urmând raionul Florești cu o recoltă medie de grâu de 5,06 tone/ha și Fălești 4,98 tone/ha.”
La Cahul recolta medie pe hectar e doar de 1.6 ori mai mare decît media provinciei Egipt a Imperiului Roman…
Sigur, probabil există și alți factori ce trebuie luați în calcul - autorii romani calculează și randamentul recoltei, adică raportul dintre cantitatea de grîu semănată și cea recoltată, iar eu nu am găsit astfel de cifre pentru Moldova anului 2023…
Aș aprecia dacă vreun agricultor mi-ar explica mai bine cum funcționează cultivarea grîului în Moldova contemporană.
Pînă una-alta rămîn cu șocul de a descoperi că productivitatea unui hectar de grîu nu a crescut atît de mult (1.6 ori mai mare e … o cifră modestă pentru 2000 de ani de evoluție a agriculturii).

Nu știu cum vor fi formulate întrebările la referendumul pentru aderarea la UE din toamna viitoare - mie acest exercițiu ce simulează ”voința poporului” mi se pare inutil și confuz.
Inutil pentru că ”aderarea la UE” ca opțiune politică unică a fost decisă mult înainte, fără popor și fără voința acestuia.
Există o declarație privire la parteneriatul politic pentru realizarea obiectivelor integrarii europene, adoptată de parlamentul Republicii Moldova prin consens general la 24 martie 2005 care proclamă ireversibilitatea integrării europene. (Printre semnatari sînt și comuniștii lui Voronin, și creștin-democrații lui Iurie Roșca, și democrații galbeni ai lui Serafim Urechean)...
Mai este o decizie a Curții Constituționale din 9 octombrie 2014 care declară că ”procesul de integrare europeană a Republicii Moldova nu numai corespunde identităţii constituţionale a Republicii Moldova, ci orice altă orientare contrară este a priori neconstituţională”.
Altfel spus, integrarea europeană e protejată bine mersi de cadrul legal și constituțional (inclusiv împotriva ”voinței poporului”).
Mai mult, Acordul de Asociere RM-UE, semnat în 2014, care începe procesul formal de integrare europeană a Moldovei nu a fost supus unui referendum, fiind aprobat de parlament.
Poporul nu a fost întrebat nimic la declanșarea negocierilor, de ce ar conta voința lui acum, că oricum nu poate schimba nimic.
Referendumul e inutil pentru că e despre...nimic.
Probabilitatea ca pînă în toamna viitoare să existe un Tratat de Aderare - adică un document ce ar stipula calitatea de membră a UE a Republicii Moldova și condițiile acestei calități - este extrem de mică. Dacă nu va discuta un document concret cu prevederi concrete, ce va valida această voință a poporului chemată la referendum?

Cărți începute:
Călin Cotoi. Holera și ”duhul comunismului”. Inventarea socialului în România, 1831-1914 (2022). Am rușinea de a fi început să citesc cartea în două limbi, engleză și acum, în traducere românească. Încă nu am dus-o la capăt.
Vijay Prasad. Națiunile mai obscure. O istorie populară a lumii a treia (2022). Mă apucasem s-o citesc în format electronic în engleză și l-am întrebat din inerție pe Țichi (care e un fel de bibliotecă ambulantă despre lumea a treia) dacă o are cumva pe hîrtie și el mi-a zis că am un noroc nebun - el tocmai o traduce în română. Am așteptat frumușel să iasă traducerea. Am citit deja vreo sută de pagini. Sper să apuc să fac și o scurtă recenzie.
Janet Biehl. Ecology or Catastrophe: The Life of Murray Bookchin (2015). Într-un interviu (pe care nu-l mai găsesc pe youtube, deși știu că discutasem cu Nicholas Trifon pe marginea lui), Bookchin zicea că are rădăcini basarabene, avînd strămoși care au trăit și au luptat pentru cauza socialistă în provincia rusească Basarabia. Am pornit să citesc biografia ca să aflu mai multe despre această rădăcină basarabeană: e vorba de bunica sa pe linie maternă, Zeitel Carlat, care a trăit la Edineț și a fost animatoarea unui grup socialist acolo (activitate care includea, de exemplu, trecerea clandestină a Prutului, în România, pentru a aduce literatură ilegală). N-am mai dus cartea pînă la capăt. Cumva ar trebui. 
Cristian Presură. Fizica povestită. (2015). Pentru că astronomul amator din mine vrea să citească chestii despre univers. 
Николай Митрохин. Очерки советской экономической политики в 1965–1989 годах (2023). Sînt două volume de istorie a politicilor economice în URSS, de la reformele lui Kosîghin în 1965 pînă în 1989… M-am împotmolit la vreo 200 pagini în primul volum. Am nevoie de o vacanță mare pentru a le termina. 
Și mai sînt încă vreo 30 de cărți începute despre care mă rușinez să scriu, că sînt doar promisiuni personale că le duc pînă la capăt.

(III) Alex Drace-Francis. Istoria mămăligii. Povestea globală a unui preparat național (2023). Mă așteptam la mai mult despre această carte... 
Dar cred că nici autorul nu avea de unde să facă mai multe - paradoxul legat de mămăligă e că aceasta, chiar dacă mîncare de bază a sărăcimii vreme de cîteva sute de ani, e aproape invizibilă în cultura locală scrisă...
Ceea ce zice multe despre cultura locală scrisă (că e apanajul unor intelectuali care nu se prea interesează de ce mănîncă săracii), că consideră mămăliga neinteresantă pentru că ar fi o mîncare asociată cu sărăcia și pentru că aristocrația și parveniții locali aspiră să mănînce ca la Istanbul, Viena, Paris și alte capitale ...
Sînt cîteva piste bune - despre porumbul care ajunge să fie cultivat predominant de țărani pentru că nu era impozitat (de boieri și de Poartă), că aristocrația privea porumbul cu dispreț (nu doar cea românească), că izbucnirea răscoale din 1907 are legătură cu impozitarea popușoiului - dar ele-s menționate doar în treacăt... 

Александр Шубин. Преданная демократия. СССР и неформалы 1986-1989 (2006). O istorie a mișcărilor informale din Moscova de la sfîrșitul anilor 80. Autorul, istoric și activist, e participant direct al cîtorva inițiative informale socialiste și anarhiste. Cartea descrie cum, pas cu pas, mișcările informale (așa-zisa societate civilă neoficială) împing granițele a ce e permis în URSS și contribuie la democratizarea țării. 

Леонид Фишман. Эпоха добродетелей. После советской морали (2022). Autorul cercetează așa-zisa morală sovietică pentru a stabili dacă aceasta a fost un proiect etic inedit sau o reformulare a unor teme și valori morale precedente. 

Rossen Djagalov. From Internationalism to Postcolonialism: Literature and Cinema Between the Second and Third Worlds (2020). Autorul, un cercetător bulgar cu studii la Moscova, scrie despre schimburile culturale (literatură, film) inițiate de Moscova cu țările din Africa și Asia. Am umplut cîteva pagini de carnet cu filme și cărți pe care vreau să le văd. 

Михаил Трофименков. Кинотеатр военных действий (2013). De vreo trei ani citesc cartea asta despre cinematograful angajat și abia în 2023 am dus-o la capăt. Nu pentru că ar fi prea lungă (658 pagini sînt oricum o chestie serioasă), dar pentru că, istoria filmelor pacifiste, antiimperialiste și anticoloniale de la începutul filmului pînă în zilele noastre conține sute de nume și mii de filme. Am văzut o parte infimă din filmele menționate în carte, dar mi-am găsit cîțiva eroi - René Vautier, Abel Gance, Mohammed Lakhdar-Hamina și alte cîteva zeci de regizori și regizoare.

(II)
Viorica Marian. The Power of Language: How the Codes We Use to Think, Speak, and Live Transform Our Minds (2023). O cercetătoare americană cu origini moldovenești scrie despre limbă și multilingvism și despre cum cunoașterea mai multor limbi ne face creierul mai bun. Proaspăt și dătător de speranțe, ținînd cont că majoritatea discuțiilor locale sînt despre cum ne-ar ajunge și o limbă (și aia vorbită prost). 

Jože Pirjevec. Tito and His Comrades (2011). Cum mi-a zis un prieten sîrb - sînt multe biografii ale lui Tito și contează enorm cine le scrie. Mi-a recomandat-o pe asta, scrisă de un istoric sloven: cică sîrbii ar scrie prea bine despre Tito, croații ar scrie prea rău, iar slovenii sînt mai corecți cu omul și epoca lui. 

Laura Briggs. How All Politics Became Reproductive Politics From Welfare Reform to Foreclosure to Trump (2018). Titlu e clar - e suficient să zgîrîi la suprafață orice acțiune politică că găsești încercări de a controla corpul femeii, timpul ei liber, spectrul de ocupații ce îi sînt permise etc. Cartea e mult prea americană - toate referințele, de la Reagan la Trump, sînt luate din viața politică de peste ocean, dar cred că teza ei se aplică și în alte spații. 

Anthony Loewenstein. The Palestine Laboratory: How Israel Exports the Technology of Occupation Around the World (2023). După atacul terorist al Hamas din 7 octombrie și riposta israeliană care bombardează Gaza fără a ține cont de civili și militari am citit mai multe cărți despre situația din regiune. În aceasta autorul argumentează că industria militară israeliană utilizează Palestina ca un fel de laborator pe care testează diverse tehnologii de control, supraveghere, luptă cu insurgenți, pe care ulterior le vinde cu succes altor țări.
Pe tema războiului din Gaza și a posibilelor formule de pace am mai citit: David K. Shipler. Arab and Jew: Wounded Spirits in a Promised Land (2015), Jeffrey Goldberg. Prisoners: A Story of Friendship and Terror (2008), Ariella Aïsha Azoulay. Potential History: Unlearning Imperialism (2019), ceva din Edward Said, din Najla Said (fiica lui Said), alte zeci de articole din reviste și ziare. 

Arnie Bernstein. Swastika Nation: Fritz Kuhn and the Rise and Fall of the German-American Bund (2013). O istorie a apariției, înfloririi și decăderii partidului fascist american. 

Dimitri Kocenov. Cetățenia (2022). O carte despre fluiditatea cetățeniei și despre cît de mult arbitrar și nedreptate conține aceasta. Nu găsesc nici o ilustrație mai bună decît contrastul dintre sute de cetățeni străini care trăiesc pe teritoriul Moldovei de zeci de ani și nu obțin cetățenie și Anca Dragu, noua guvernatoare a Băncii Naționale a Moldovei care a obținut cetățenia Moldovei într-o zi, pentru că așa ”trebuia”. Cu Țichi am convenit că facem o lansare cum se cuvine a cărții la Chișinău - Moldova e locul unde ”sacralitatea” cetățeniei e contestată poate cel mai intens: fiecare are cel puțin două. 

Maria Todorova. The Lost World of Socialists at Europe’s Margins: Imagining Utopia, 1870s - 1920s (2020). O istorie a socialismului bulgar (după cel rusesc, probabil cel mai bogat și mai divers în regiune) și a conversației pe care o are acesta cu socialismul european. Todorova arată că socialismul bulgar nu este doar o proiecție a socialismului european în Bulgaria ci acesta reprezintă o mișcare autonomă, originală, cu un puternic specific local. 

Piro Rexhepi. White Enclosures: Racial Capitalism and Coloniality along the Balkan Route (2022). Balcanii au fost întotdeauna gîndiți și construiți ca ”butoiul de pulbere” al Europei. Așa-zisa criză a refugiaților i-a transformat într-o frontieră externă a Europei și zid protector al ”Fortăreței Europa”.

Declarația Asambleei Permanente Împotriva Războiului (Permanent Assembly Against War) din 28.10.2023

Începând cu 7 octombrie, suntem forțați din nou să luăm partea cuiva, să decidem între a susține sistemul îndelungat de exploatare și violență al statului Israel sau măcelul organizat de Hamas în numele eliberării naționale. Mass-media și celelalte instituții care susțin politicile israeliene ne spun că, dacă nu acceptăm uciderea în masă a palestinienilor, atunci vrem să distrugem Israelul și poporul evreu. Politicile războiului sunt înrădăcinate în multiple standarde duble care au transformat cuvinte precum invazie, dreptul la apărare și intervenție umanitară în cuvinte aproape inutile. O ocupație este considerată rea, pe când altă ocupație este proclamată bună. Politica războiului întotdeauna își găsește justificare și din acest motiv trebuie să luptăm și să impunem politica noastră transnațională de pace.
A refuza taberele existente înseamnă a încerca să deschidem spații pentru politica noastră – o politică a mișcărilor sociale transnaționale care nu este cooptată de imaginarul geopolitic al statelor, națiunilor, etniilor sau religiilor.
Nu acceptăm ideea că a lupta împotriva nedreptății și a oprimării înseamnă să acceptăm alte nedreptăți și oprimări. Nu există eliberare dacă războiul, violența împotriva femeilor, rasismul și exploatarea vor continua mai departe.
Noi condamnăm războiul și milităm pentru o politică transnațională a păcii care să spargă barierele și granițele pe care acest război le construiește. O politică transnațională a păcii nu înseamnă nici pacificare și nici pur și simplu pacifism. Vrem să promovăm o perspectivă care să ne permită să stabilim o comunicare politică pe toate fronturile, să construim o organizare socială pornind de la luptele sociale și printre alte schimbări sociale să construim o opoziție față de război ca fiind ceva mai mult decât o mișcare socială de opinie.
- - - -
Articolul a apărut inițial pe portalul Transnational Strike cu titlul ”On the Side of the Oppressed. Gaza, Israel, and the Rejection of the Logic of War” și a fost tradus din limba engleză de Lilia Nenescu.

https://platzforma.md/arhive/393698?fbclid=IwAR0uqhYyzSSJW1vcksahDdcCLOfUDKbHeD0YKO0SoAhTONaHIyPnElbwSlk

PLATZFORMA

De partea celor Oprimați: Gaza, Israel, și Refuzul Logicii de Război - PLATZFORMA

Declarația Asambleei Permanente Împotriva Războiului (Permanent Assembly Against War) din 28.10.2023 Începând cu 7 octombrie, suntem forțați din nou să luăm partea cuiva, să decidem între a susține sistemul îndelungat de exploatare și violență al statului…