A decedat recent (pe 19 iulie) James C. Scott, antropolog și politolog american, anarhist, director al programului de studii agrare din cadrul universității Yale. 
În română i-a apărut, la Polirom, cartea ”În numele statului. Modele eșuate de îmbunătățire a condiției umane” (în 2007).
A scris mult despre puterea și rezistența ”celor fără de putere” - diversele strategii și instrumente pe care populațiile subalterne sau grupurile oprimate, mai ales țărănimea, le folosesc pentru a supraviețui, pentru a rezista în fața puterii, pentru a subverti și a submina dominația. 
În concepția sa, alături de ”rezistența armată”, forme de rezistență precum gluma, tifla, zeflemeaua și altele, trebuie cercetate ca fiind strategii prin care oprimații delegitimează, ironizează și ridiculizează puterea…
Cea mai cunoscută contribuție a lui James C. Scott se referă la analiza eșecului marilor proiecte utopice de inginerie socială ale secolului XX pe care le atribui cîtorva factori: ordonarea administrativă a naturii și societății (lizibilitatea naturii și societății), ideologia ultramodernismului (încrederea oarbă în progresul științific și tehnic), statul autoritar care vrea și folosește puterea coercitivă pentru a pune în aplicare planuri ultramoderniste, o societate civilă pasivă.
Scott va opune acestui ultramodernism și a ordinii sociale planificate pe care o implică ”metisul”, adică cunoașterea practică, procesele informale și improvizația, practicată de țărani și populațiile indigene de cînd e lumea.
Antropologia și politica sa este o critică a statului, această ”instituție controversată ce stă la baza libertăților noastre, dar și a lipsei noastre de libertăți” (p.24)...
În mod normal, aceste contribuții ar trebui să îi asigure un loc de cinste în știința politică și antropologie, dacă nu ar fi un moment delicat, care ține de faptul că James C. Scott ar fi colaborat, în anii 60, cu CIA, care l-ar fi ajutat cu finanțarea studiilor sale în Birmania (actualmente Myanmar). Colaborarea cu CIA presupunea că Scott ar fi furnizat informații regulate agenției despre activismul politic al studenților din Birmania. Ulterior, a făcut cercetări în Indonezia și Singapore.
Scott însuși recunoștea că o parte dintre cei cu care vorbise (studenți activi politic, mai ales comuniști) au fost asasinați (mai ales în Indonezia, unde între anii 1965-1966 au fost asasinați de la 500 000 la 1 milion de comuniști, sindicaliști, grupuri etnice și religioase). 
Conform criticilor Scott s-ar face direct responsabil de asasinarea activiștilor comuniști indonezieni, critici pe care Scott le-a negat… 
Probabil vor ieși la iveală cîndva documente care să probeze amploarea colaborării lui Scott cu CIA și care vor arunca lumină asupra faptelor…
Pentru că ele aruncă multă-multă umbră. 
Și mai notez ironia că, unul dintre criticii cei mai redutabili ai statului a colaborat cu o agenție de spionaj a celui mai puternic stat din lume.

Wikipedia

James C. Scott

American political scientist and anthropologist

(II).
- să dea cuvîntul personal de onoare că Slava Sambriș e un băiat bun și că el ministrul dă garanție de asta și ar trebui să îl credem pe cuvînt iar cei care nu-l cred pe cuvînt pe ministrul culturii sînt probabil niște dușmani ai poporului. 

- să mai nască o bîrfă, tot fără sursă (ca și cea despre ”putinismul” regizorului) despre cum, acest scandal părea predestinat pentru că, în cuvintele lui Prodan, ”în timp ce spectacolul abia începea să fie montat, deja circulau zvonuri, că Ministerul va închide un spectacol la Luceafărul, iar „Prodan îl va da afară pe Sambriș”.  Evident, ministrul nu dă sursa acestor zvonuri și nu are o problemă, ca persoană publică, să repete zvonuri și bîrfe și să le dea drept chestii veridice… 

- să insinueze că, dacă David Schwartz a așteptat pînă la sfîrșitul stagiunii teatrale pentru a se convinge că nu se va juca piesa, că a așteptat ca administrația teatrului să îi comunice oficial un motiv al amînării/anulării spectacolului și abia apoi să vorbească, avînd în față faptul împlinit, atunci asta nu ar fi un act de decență - aștepți ca să te convingi că lucrurile chiar stau așa înainte de a vorbi - ci parte a unei agende ascunse ale unor forțe oculte.

- să cheme ”fanii” (pentru că discuțiile despre cenzură, libertatea creației, imixtiune politică nu sînt discuții de principii, ci niște meciuri între galerii) să susțină echipa ”preferată” a ministrului. Adică, hai să măsurăm justețea unor decizii prin numărul de like-uri, că acesta e criteriul. Pentru ministrul culturii nu există o situație de posibilă imixtiune politică în actul de creație ce trebuie clarificată, și în care ministerul trebuie să acționeze cu imparțialitate maximă pentru a asigura că se respectă drepturile tuturor părților și interesul public, dar există un meci între ”două echipe” dintre care trebuie aleasă neapărat una, și sprijinită necondiționat și personal. Ca și cum noi, ca societate, nu încercăm să purtăm acum o discuție despre cum e posibil ca cenzura să se fi reîntors în Moldova, ci avem un ”meci de campionat” în care se confruntă echipa noastră cu echipa lor și în care trebuie neapărat să susținem echipa ”noastră” că altfel pierdem meciul. Ori sîntem dușmani ai poporului. 

Aici sîntem.

(I). După o săptămînă de tăcere, pe situația cu interdicția piesei ”Invizibil” la Teatrul Luceafărul, s-a pronunțat și ministrul culturii, Sergiu Prodan.
În aceste zile de cînd lumea vorbește pe această temă, ministrul Prodan și Ministerul Culturii, în calitate de  autoritate publică centrală de specialitate care coordonează activitatea culturală în stat, putea face cîteva lucruri.

Ar fi putut iniția o anchetă internă pentru a stabili toate circumstanțele cazului.

Ar fi putut solicita informații de la părțile implicate - David Schwartz, Slava Sambriș, Stela Verebceanu, Angela Brașoveanu Erizanu pentru a stabili toate circumstanțele cazului.

Ar fi putut să îl contacteze pe David Schwartz ca să afle, în primul rînd de la el, ce l-a făcut să creadă că spectacolul a fost cenzurat în urma unui apel telefonic pentru…a stabili toate circumstanțele cazului.

Ar fi putut solicita de la teatru publicarea piesei în varianta finală pe pagina de internet a teatrului pentru a oferi publicului posibilitatea de a o citi și de a vedea dacă aceasta e cu adevărat ”anti-guvernare”.

Ar fi putut să îl întrebe pe directorul artistic Slava Sambriș de ce a cheltuit bani publici pentru a pregăti un spectacol pînă aproape de a fi gata … și pe urmă l-a trecut pe linie moartă. Dacă e adevărat că au existat diferențe iremediabile, de ce munca la spectacol nu a fost întreruptă? Dacă e adevărat că Slava Sambriș a făcut cu bună știință un spectacol pe care știau că nu o să îl joace, care e temeiul și cine o să răspundă pentru această risipă de bani publici? 

Ar fi putut să facă ordine în versiunile furnizate de echipa Teatrului Luceafărul cu privire la anularea premierei, care se contrazic de la text la text, încît pare că persoana care a scris-o pe ultima nu pare să fi citit versiunile anterioare. Cum se face că întîi echipa teatrului a declarat unanim că spectacolul era ok și a fost amînat pentru stagiunea viitoare pentru că… s-a îmbolnăvit o actriță? Apoi aceeași echipă a declarat unanim că spectacolul a fost anulat în genere pentru că…regizorul avea o altă viziune, deci spectacolul nu a fost ok. O altă versiune, tot susținută ”unanim” a fost că echipa de actori, care a documentat și pregătit spectacolul  abia spre sfîrșit a înțeles mesajul acestuia. Deci ei și ele au lucrat un an de zile, au primit salarii pentru asta și au pregătit un produs…pe care nu-l înțelegeau! Ce zice asta despre calitatea echipei de actori? Evident, toate aceste versiuni nu pot fi adevărate împreună, deci în una din ele teatrul minte. Sau în toate. 

Ar fi putut să meargă la Teatrul Luceafărul, invitîndu-l și pe David Schwartz, pentru a clarifica ce e cu aceste divergențe între regizor și actori/actrițe, care ba apar, ba dispar, ba sînt politice, ba nu sînt politice, ba țin de manipulare, ba țin de neînțelegere.

Sergiu Prodan nu a făcut nici unul din aceste lucruri. 

În loc de asta el a preferat:

- să comenteze că Ministerul Culturii nu a cenzurat niciodată vreo piesă la Luceafărul sau în altă parte. Un comentariu alandala pentru că nimeni nici nu a afirmat că Ministerul Culturii ar fi fost implicat direct. Discuția era alta. Dar exact pe tema sunetului de la președinție la teatru și implicațiile politice ale acestuia, adică tema centrală a discuției, ministrul culturii a ales să tacă răsunător. 

- să facă aluzie la un complot imaginar - ”o acțiune foarte bine gîndită și pusă la cale” de niște inamici ai țării ”anume în aceste zile, când Guvernul Republicii Moldova inițiază negocierile de aderare la Uniunea Europeană”. Un alt comentariu fără noimă care sugerează că, dacă critici Ministerul Culturii - de exemplu pe tema rezultatelor cu ”fini, prieteni și prietene” ale concursului de proiecte culturale sau acest act de imixtiune politică a aparatului președinției în activitatea teatrului - nu ești doar dușman al ministrului, ci și al țării și al Europei și al ”lumii civilizate”.

Facebook

Sergiu Prodan

Am citit astăzi un anunț că mâine, într-un ziar din România, va apărea textul spectacolului în jurul căruia s-au încins spiritele de câteva zile. Foarte bine - cu ocazia aceasta voi avea și eu, de...

E o diagnoză tare bună a vremii în care trăim faptul că, Alexei Paniș, judecătorul care a întors legea pe dos așa încît aceasta să convină marilor bani din industria construcțiilor (așa zisa ”mafie imobiliară”) și a dat un verdict scos din burtă pe Cafeneaua Guguță (care practic îi dă lui Ceslav Ciuhrii voie să construiască ce vrea pe teritoriul Grădinii Publice), a ajuns erou al ”rezistenței” împotriva autoritarismului și arbitrariului guvernării PAS...
Adică omul care a culcat legea sub niște interese private apare acum ca apărător dezinteresat al interesului public...
Paniș are o anumită dreptate cînd vorbește despre ”influențele” politice și părtinirea comisiei pre-vetting...
Dar are dreptate doar în măsura în care comisia aia, pe lîngă pre-vetting, mai are și copul de a filtra oamenii comozi guvernării (care înțelege reforma justiției ca fiind recrutarea de oameni loiali).
În rest, e trist...Dar nu mă mai miră nimic.

Chiar din primele zile ale războiului au existat negocieri între Ucraina și Rusia, mediate de Belarus și Turcia, pentru o soluție pașnică...
Foreign Affairs reconstituie procesul de negocieri din martie-aprilie 2022.
Ucraina, conform acestor documente, era inițial gata să accepte o soluție de neutralitate permanentă ce i-ar fi permis însă să devină membru UE. În schimb Ucraina cerea garanții multilaterale de la membrii permanenți ai Consiliului de Securitate al ONU, plus Polonia, Canada etc... Vestul (UE, Marea Britanie, SUA) nu era gata să ofere Ucrainei aceste garanții (care erau precise: obligația de a apăra Ucraina în cazul unei noi agresiuni rusești, instituirea unei no-flu zone etc)...
Rusia, deși rigidă și agresivă la începutul războiului (cînd armata rusă era lîngă Kiev) era gata facă anumite concesii: de exemplu, ca să accepte ca Ucraina să devină membră a UE, dar cerea anumite măsuri ce țin de politicile memoriei din Ucraina - oprirea ”decomunizării”, stoparea reabilitării naționaliștilor ucraineni care au luptat de partea germanilor etc.
Negocierile au continuat chiar și după ce ucrainenii au eliberat Bucia și Irpin și au descoperit urmele masacrului populației civile (calificată de Zelenski drept genocid).
Pacea...nu a mai venit deși era atît de aproape.
Articolul spune că premierul britanic Boris Johnson nu ar fi sabotat, în numele vestului, negocierile de pace și ar fi ”forțat”, cum zice propaganda rusă, Ucraina să meargă pe soluția militară. Nici Johnson, nici orice alt oficial din Vest nu era gata să intre în negocieri cu Putin, și nici să își ia angajamente de lungă durată, inclusiv obligația de a interveni militar împotriva Rusiei pentru securitatea Ucrainei.
Nu e clar dacă Rusia era gata să își onoreze toate obligațiile ce și le asumase în tratativele de pace, dar momentul părea propice: după eșecul de a lua Kievul și a schimba regimul de la Kiev, Putin poate era gata pe moment să accepte orice pentru a-și salva nițel fața.
Găsesc această reconstrucție convingătoare, pe partea de reconstituire a logicilor de acțiune a actorilor din Vest: autorii au vorbit cu ei, au consultat documente etc..
Pe partea ”rusă” lucrurile sînt confuze - autorii mai degrabă deduc care ar fi fost logica acțiunilor rusești decît să o reconstituie din convorbiri și discuții... Pentru că nu prea au discutat cu nimeni din Rusia.

Vreau să îmi fac autocritică: aflat sub influența unor forțe ostile (dușmani de clasă și dușmani ai poporului) m-am opus ”pomenei” către România (blocul II al Bibliotecii Naționale) și către SUA (terenul fostului Stadion Republican).
Am greșit enorm și nu am recunoscut, pentru a-l cita pe Radu Marian care îl citează pe Stas Madan care îl citează pe Dumitru Alaiba care o citează pe Maia Sandu (ei toți spun prăpăstii), că aceste bunuri reprezintă nu o formă de corupție, ci cea mai înălțătoare expresie a respectului și recunoștinței moldovenilor...
Mi-a venit tîrziu mintea la cap, dar mai bine mai tîrziu decît...vorba aia.
În semn de pocăință vreau să sugerez o soluție legală și morală elegantă a situației: trebuie să dăruim americanilor terenul stadionului, doar că nu o facem ca proștii, prin a ocoli cadrul legal și a elimina cetățenii din proces.
Propun ca legalizarea pomenelor să se facă conform prevederilor Hotărîrii de Guvern Nr. 116
din 2020 privind regimul juridic al cadourilor. Aceasta stabilește ”în calitate de valoare totală admisă a cadourilor oferite din politețe sau cu prilejul acțiunilor de protocol suma maximă de 1 000 de lei în decursul unui an calendaristic.”
Altfel spus putem da americanilor și românilor doar... 1000 lei pe an din valoarea fostului stadion.
Cum guvernul a stabilit prețul - 15 milioane de dolari (am zis că e subestimat, dar pentru calculul de față asta este irelevant), adică 266410500 lei.
Calculat la rata de 1000 lei pe an, asta iese cam 266410 ani. Deci cadoul va putea fi transferat Ambasadei SUA peste 266410 ani... (Am verificat cu astronomii - este un termen rezonabil. Soarele se va stinge abia peste 5 miliarde de ani - timp berechet ca ambasada să face uz de teren pentru nevoile sale).
Pînă atunci, orașul îl poate folosi ca și spațiu verde.

(II) Acestei mașinării politico-mediatice, fără multă imaginație dar cu multă prostie și dedicație, i s-au opus cîteva grupuri mici de oameni.
Cum n-am avut acces la televiziuni și altă presă (nici unul/una dintre cei care s-au opus proiectului nici măcar nu a fost invitat să discute), am scris și noi unde am putut - pe facebook, telegram etc.
Au fost și cîteva mici evenimente publice - un flashmob în fața blocului care urma să fie dat de pomană, mai multe acțiuni artistice - o serie de caricaturi superbe ale lui Victor Ciobanu…
Au fost și cîteva intervenții curajoase ale unor instituții publice. Ombudsmanul a criticat dur acest proiect de lege și l-a tăvălit prin cadrul legal, așa cum era cazul. CNA-ul a făcut și el o apreciere negativă a proiectului. L-au lăudat doar autorii deputați, lăutarii de meserie ai guvernării și… Comisia pentru Agricultură a parlamentului, care a dat aviz pozitiv…
Azi proiectul e stopat, și e bine așa. Poate că nu au renunțat la el (deși eu sper mult), poate așteaptă vremuri mai bune…
Personal mă bucur că o cauză ca asta a adunat oameni atît de diferiți - vorbitori de diverse limbi, unii religioși și alții atei, persoane cu diverse orientări politice și cu meserii diverse. Este frumos.
Mă rog, sînt oameni care, din cauza că m-am opus proiectului, trec de partea cealaltă a străzii cînd mă văd.
Eu, desigur, merg mai departe, iar ”boicotul” îl las pe seama conștiinței lor.
Azi, la prima aniversare a nașterii acestui proiect, îi urez să dispară cît mai curînd.

(I) Azi împlinește un an poate cea mai caraghioasă ”operă de artă legislativă” a acestei guvernări a Partidului Acțiune și Solidaritate (PAS) - proiectul cu nr. 57 din 6 martie 2023 privind transmiterea cu titlu gratuit a blocului 2 al Bibliotecii Naționale către Mitropolia Basarabiei.
Proiectul a fost înaintat de un grup de deputați - Roșca Veronica, Frunze Petru, Jacot Vitalie, Pancu Maria, Istratii Dorian, Dan Perciun, Roșca Roman, Șpac Ion, Nantoi Oazu, Pâslariuc Virgiliu, în frunte cu președintele parlamentului Igor Grosu.
Inițiativa-pomană venea la 2 luni după ce Igor Grosu făcuse o vizită oficială la București, unde s-a întîlnit, între alții, și cu patriarhul Daniel, căruia i-a promis, probabil, această clădire…
Mai multă lume a fost șocată cum acest act de lingușire pe lîngă patriarhie și București a ajuns să fie ambalat în proiect legislativ. Dar șocurile cele mari abia urmau…
Cînd au înțeles (și s-au mirat nespus) că societatea moldovenească nu va accepta asemenea ”mînării” și chiar îi critică, grupul pomanagiilor de stat a început să inventeze argumente-scuze din mers, unul mai ridicol, mai de batjocură și mai aiurit decît altul.
Ba că acest act de umilire supremă (care venea după ce aceeași guvernare a dăruit Stadionul Republican altei înalte porți - ambasada SUA) ar reprezenta o retrocedare legitimă a unei proprietăți acaparate de stat. Cînd oamenii teferi au indicat asupra faptului că Moldova nu are o lege a retrocedării, pomanagiii au scornit o altă prostie - că actul de a da de pomană clădirea ar fi o recunoaștere a sprijinului milenar pe care România îl acordă Moldovei și mai ales, pentru loturile de vaccinuri oferite în pandemie (orice om teafăr care știe că patriarhia a boicotat și pandemia și medicii și vaccinurile și-ar pune mîinile în cap de prostia asta, nu însă și autorii proiectului care au perseverat…
Personal am avut mai multe dezbateri atunci, atît în public (pe facebook) cît și în schimburi de mesaje private cu unii din autorii proiectului cu care mă cunoșteam demult. Pe unul dintre ei l-am întrebat cum se face că, în timp ce fracțiunea lor nu a făcut aproape nimic pentru sectorul cultural s-au aruncat imediat să satisfacă hatîrurile lui Grosu și ale președintei Maia Sandu de a pupa mîna patriarhului…
I-am zis despre ruina filarmonicii, despre faptul că inițiativele culturale încă nu au spații, că finanțarea internă a culturii e mizeră, despre faptul că Biblioteca Națională are de fapt, nevoie, de extindere a spațiilor pentru a deveni mai accesibilă și mai încăpătoare…
Omul m-a învinuit că fac ”faimă și scandal” pe această temă sacră (nu am înțeles dacă sacralitatea ține de faptul că dorințele lui Grosu trebuie respectate cu sfințenie sau dacă orice mențiune a bisericii în spațiul public trebuie însoțită cu voie de la parlament și mitropolit) dar a promis că în anul 2023 vor curge atîtea resurse peste sectorul cultural încît…vom uita de această ”mică inconveniență” care este biblioteca…
Evident, nu s-a mai întîmplat nimic în 2023. Unicele două evenimente majore pentru sectorul ”cultural” a fost adunarea-concert din 21 mai (pentru care guvernarea a sacrificat cîteva milioane de lei) și…faptul că actualul ministru de externe Mihai Popșoi și-a cumpărat o bază de odihnă la Vadul lui Vodă la preț de o garsonieră…
Cazul ”pomenei” a fost exemplar și pentru faptul în care presa informală ”de stat” a înțeles să organizeze dezbateri pe subiect. Astfel, instituțiile media (TVR Chișinău, Pro Tv, Jurnal și altele) au făcut dezbateri la care erau prezenți doar susținători ai proiectului - deputații autori ai proiectului, funcționari de la ambasada României, funcționari de la Mitropolia Basarabiei, unioniști de profesie. A devenit clar că, pentru aceste instituții media, dezbaterea publică înseamnă competiție despre cine laudă cel mai tare și mai avan proiectul guvernării…

www.parlament.md

Proiecte de acte normative

În filmul ”Zone of Interest” Holocaustul e recognoscibil ”pe fundal” sub forma unor aluzii, sunete și detalii vizuale secundare, fără a fi arătat frontal.
Filmul presupune deci un spectator informat care știe ce e Holocaustul/Auschwitz/nazismul care au devenit referințe istorice atît de comune încît e posibilă referința culturală la ele fără a le menționa.
Trebuie să recunoaștem aici meritul a generații întregi de oameni care au cercetat Holocaustul, au scotocit documente, au răscolit amintiri și memorii, documente și fotografii de arhivă, au pus întrebări incomode și au transformat reflecția despre Holocaust într-o reflecție despre natura ființei umane în genere…
E un nivel la care, încă, nu au ajuns din păcate cercetările pe alte istorii tragice. Nu cred că un film despre genocidul armean în care acesta nu este numit direct ar fi la fel de inteligibil și recognoscibil. Sau un film despre Srebrenica, Rwanda, foametea din India din anii 40 (ori cea din Moldova), diversele masacre coloniale în America Latină, Africa și Asia. Pentru că acolo, nivelul de cercetare și reflecție este încă destul de incipient.
De asta e nevoie de cît mai multă cercetare pe aceste teme, așa încît ele să ajungă, ca reflecție și familiaritate a cunoașterii, la nivelul cercetării despre Holocaust…

Am început să citesc o carte - ”Balkan Cyberia, Cold War Computing, Bulgarian Modernization, and the Information Age behind the Iron Curtain” (MIT Press, 2023) a unui cercetător bulgar, Victor Petrov, despre dezvoltarea industriei electronice și de calculatoare în Bulgaria socialistă.
Către 1989, zice autorul, Bulgaria, cu o populație de doar 9 milioane de oameni, deținea o cotă de piață de 45 % din totalul de exporturi de produse electronice în cadrul pieței țărilor socialiste. Sectorul angaja de la 11 la 38 % din muncitorii angajați în producția industrială…
Industria emergentă a calculatoarelor și a altor mașini electronice era pariul Bulgariei de a ieși din ”blestemul” de țară agrară la periferia economiei capitaliste și de a intra în prima lume a țărilor înalt tehnologizate…
Bulgaria, sugerează autorul, ar fi supraviețuit în calitate de ”super-putere” informațională în cadrul lagărului socialist dacă acesta continua…Fiind prima țară care a mizat pe dezvoltarea și implementarea calculatoarelor la masă largă, în sistemul țărilor socialiste Bulgaria s-a folosit din plin de avantajul primului venit. Încercările ulterioare ale altor țări din sistem - RDG, în primul rînd - de a emula succesul Bulgariei au eșuat: ele veneau pe o piață pe care Bulgaria avea deja prioritate și dominație.