Dacă omul are o vocație și o menire a sa, dar ratează să și-o împlinească, el va fi aruncat din nou în lumea asta, până își va respecta chemarea; cam asta presupune dharma hinduistă. E necesar să îți trăiești misiunea existențială, odată și odată.

În alte sisteme de credință, șansa neîmplinită e ratată definitiv. O altă oportunitate nu mai poate fi. Crucea nepurtată sau darul disprețuit se convertesc într-un eșec nereparabil. Daoiștii ar spune că individul nu și-a găsit și nu și-a urmat Calea. A trecut prin viață rătăcitor.

În limbaj filosofic laic, vocația neîmplinită este expresia unei vieți trăite drept altcineva, și nu drept tu însuți. Exiști la randamentul de jos al potențialului tău nevalorificat.

Punem și coperta peste volumul tipărit și în curând cartea va ajunge în librării.

„Acolo unde alții merg înainte, eu rămân pe loc” (Ludwig Wittgenstein).

Iar uneori e bine chiar să te întorci cu mult înapoi, cu câteva decenii, secole sau milenii în urmă. În acele lecturi, stări și gândiri de atunci, în care mintea omului poate găsi mai multă luciditate, spirit sănătos și potrivire.

Medaliile vin și pleacă, la fel ca recordurile. Ideile sunt cele care rămân și modelează mentalitatea unui popor. Îi oferă distincție și prestigiu de durată. Națiunile mari mereu au știut să cultive mai întâi producerea de idei, abia apoi ambiția pentru medalii. La distanța de secole și decenii, noi apreciem gândirea lor elaborată, dând uitării majoritatea performanțelor sportive dintr-un an sau altul. Cine își amintește azi de olimpicii greci? Dar câți își amintesc de filosofii lor...

Există priorități strategice, și există ținte de moment. Încă anticul Xenofan spunea despre prioritatea valorilor spirituale și intelectuale: „De pe urma biruinței câștigate la întrecerile de pa malurile Pisei, folosul ar fi mic; căci nu cu ea se umplu ambarele cetății”.
Noi însă neglijăm suportul pentru producerea de idei și investim aproape unilateral în cucerirea de medalii, de loc pe podiumuri, de note la competiții. Și nici acelea nu-s prea multe... E o cultivare a aptitudinilor fizice.

A gândi profund, analitic și sistemic, apropo, tot e dovada unei performanțe, odată ce o asemenea gândire presupune un efort împovărător, care depășește capacitatea medie de rezistență mentală a individului uman. Dar asemenea recorduri sunt greu de evaluat pe moment și nu-s la fel de distractive ca cele atletice... Ele nu produc emoția clipei.
Așa arată și studiile științifice; pentru oameni, a depune un efort mental susținut și intens e mai dificil decât a face munci fizice de orice fel:

„Overall, mental effort felt aversive in different types of tasks (e.g., tasks with and without feedback), in different types of populations (e.g., university-educated populations and non-university-educated populations), and on different continents. Supporting theories that conceptualize effort as a cost, we suggest that mental effort is inherently aversive.”

https://psycnet.apa.org/doiLanding?doi=10.1037%2Fbul0000443

Am ajuns la concluzia că nu trebuie să vorbim prea mult despre folosul cititului și al cărților.

Dacă omul nu are în mod firesc patima cititului, nu i-o mai altoiești cum se cuvine în mod artificial. Unde nu-i, nu-i...

Este inutil să promovezi lectura în rândul celor necititori și este de prisos în rândul celor cititori (de ce-aș avea nevoie să-mi argumenteze cineva să citesc?).

La urma urmelor, nu pot fi toți oamenii la fel. E nevoie și de inculți, ca să ne simțim noi mai cărturari... )

Cultura invidiei la acest popor se pare că are o cauză paradoxală. Adevărul e că moldovenii au căutat să trezească invidia vecinilor, s-au vrut invidiați, fiindcă a fi invidat reprezenta, adeseori, singura formă de validare a individului. Prezența invidiei era ca o notă, ca o probă a succesului personal în cele mai mărunte întreceri și comparații sociale. Mai ales în cele mărunte, de vreme ce un succes cu adevărat remarcabil ar fi trezit venerație. Or, noi în genere nu suntem un popor al venerației, ci al invidiei, fiindcă nu au existat premise istorice și mari izbânzi culturale pentru prima atitudine, ci doar pentru a doua...

Astfel, invidia cronică nu este un accident de mentalitate, ci e rezultatul unei evoluții psihologice asumate în sânul acestui popor. Invidia a fost o formă de satisfacție răutăcioasă pentru ambele părți implicate: și pentru cei cu fudulitul, și pentru cei cu bârfitul... Și, desigur, continuă a fi.

Este interesant că fără de moarte nu ar exista istorie. Nu evenimentele în sine produc istoria. Senzația de istorie e creată de isprăvile și de oamenii care au rămas în trecut. Iar cu adevărat în trecut pot rămâne doar cei morți. Pentru perspectiva privirii înapoi e necesar un trecut neapărat mort... O civilizație de nemurirori ar fi anistorică.

736 de pagini.
Peste 1300 de personaje istorice prezentate în ea.
În medie, pe o pagină e descrisă moartea a două celebrități; și ultimele lor cuvinte; atitudinea lor față de viață și față de sfârșitul omenesc.

Cum am scris în prefață: „Pentru un memento mori tonizant spiritual, cred că această carte e tocmai potrivită. Ea ne permite să contemplăm moartea de la o distanță confortabilă și din profil; cartea ne permite să asistăm un pic la farmecele morții, fără a ne trăda prezența...”

În aceste zile începe tipărirea ei.

S-a întâmplat că Platon a fost neînțeles, disprețuit și calomniat când a ținut un șir de lecții în afara Academiei sale. Aceea a fost o dovadă că filosofia înaltă era pentru cei puțini, iar la cei mulți trezea iritare și ostilitate. Nimic esențial nu s-a schimbat de două milenii și ceva...

Cartea e lumea concentrată la tine acasă. Mai mult chiar -- e lumea adunată la tine în mâini.

Calculatorul nu o poate înlocui, pentru că doar cartea posedă calitatea și farmecul de a fi absorbită de minte; și mintea de a fi absorbită de carte.