Un ţăran s-a aşezat la umbra unui pom să se odihnească. O raţă sălbatică s-a oprit chiar alături.

Uşor, ţăranul şi-a scos căciula şi a prins pasărea.

– Ce noroc pe capul meu, şi-a zis. O să fac un foc de vreascuri şi o să prăjesc raţa asta. Ce bună o să fie!

Dar în timp ce încerca să scoată pasărea de sub căciulă, aceasta se strecură repede pe lângă mâna sa şi ridicându-se în zbor, dusă a fost.

Privind cu necaz după ea, ţăranul a zis:

– O, ce suflet bun am! Sper ca Dumnezeu să vadă cum m-am îndurat de pasărea aceasta, dându-i drumul, şi să mă răsplătească pentru binele pe care l-am făcut!

Oare ce răsplată ar fi meritat un aşa om?

Cel ce încearcă să ascundă un păcat cu alt păcat, o minciună cu altă minciună, un rău cu alt rău se minte întâi pe sine.

Aşa cum întunericul se alungă doar cu lumină, tot astfel răul nu poate fi alungat decât cu bine.

„Păcatul este nedreptate. Cine păcătuieşte fie se nedreptăţeşte pe sine, fie nedreptăţeşte pe altul”
(Sfântul Ioan Gură de Aur).

Vitamine Duhovniceşti

„Aşa sunt uitaţi prietenii?”

Moş Nicolae, în discuţiile lui, în rugăciunile lui, îl numeşte pe Sfântul Ioan prieten şi într-adevăr îl are ca pe un prieten. Este aşa de copilărească simplitatea şi naivitatea lui!

„Am venit şi anul asta, părinte, am venit să-l salut pe Prietenul meu. De ani buni suntem prieteni! Şi cum să nu fie aşa, dacă îmi împlineşte imediat tot ceea ce ii cer?”

Într-un an bătrânul Nicolae a venit supărat, cu o adâncă mâhnire în suflet. A intrat în biserică, nu ne-a salutat, ci s-a dus direct la racla cu sfintele moaşte. Când şi-a terminat de spus „of”-ul către Sfântul, a venit şi mi-a zis:

*„Ce vreţi, azi am o mare supărare, adică ce zic eu astăzi, că o am de ieri dimineaţă... Ieri, pe la ora zece, am cumpărat o bucată de ficat de miel şi i-am spus nevestei să-l pună la tigaie, iar eu am alergat la băcănie să cumpăr puţin vin.

La semafor, unde m-am oprit şi aşteptam să se facă verde, am auzit în spatele meu un glas:

- Aşa sunt uitaţi prietenii?

Eram singur. Mă uit în spate - nimeni. Sus la balcoane - nimeni; glasul însă îl auzisem foarte aproape de mine.
S-a aprins lumina verde, am traversat, am intrat în băcănie; aici se auzeau nişte cântări bisericeşti minunate.

- Frumoasă casetă cu cântări, îi zic vânzătorului.

- Nu-i casetă, se transmite Sfânta Liturghie la radio. Astăzi este sărbătoarea Sfântului Ioan Rusul, în Evia, slujesc acolo şase arhierei, după cum a spus prezentatorul.

N-am mai cumpărat nimic. Am ieşit, am traversat pe roşu. Şi acum am în urechi claxoanele, frânele, strigătele şoferilor.
Am ridicat amândouă mâinile în sus şi le-am făcut semn să se oprească toţi să pot traversa. Ce să fac?

N-am mâncat de ieri nimic, nici nu vreau să mănânc. Puţin lucru este să-ţi spună un sfânt că l-ai uitat? Pot să-i mai zic acum prieten?”*

Da, moş Nicolae, i-ai fost şi îi vei fi prieten. Măcar să ajungem şi noi la simplitatea şi la curăţia inimii tale...

11 aprilie 1985

„Voi sunteţi prietenii Mei, dacă faceţi ceea ce vă poruncesc. De acum nu vă mai zic slugi, ci v-am numit pe voi prieteni, pentru că toate câte am auzit de la Tatăl Meu vi le-am făcut cunoscute” (Ioan 15,14-15).

Protoprezbiter Ioan Vernezov, Preot Gheorghe Nicolae, Noile minuni ale Sfântului Ioan Rusul, Editura Andreas, pp. 45-46.

Viața Sfântului Ioan Rusul:
https://t.me/VietileSfintilor/857

Alte minuni ale Sfântului Ioan Rusul:
https://doxologia.ro/sfant-sarbatoare/120572/minuni/c/8223

@Ortodoxie ☦

Telegram

Viețile Sfinților ☦

Sfântul Ioan Rusul s-a născut într-un sat din Rusia, în jurul anului 1690. A participat că soldat în războiul ruşilor împotriva turcilor din anul 1711. A fost luat prizonier de către tătari în luptele pentru dezrobirea Azofului şi vândut unui ofiţer superior…

Era un creștin, ca mulți alții, care ori de câte ori preotul îi făcea o aluzie sau chemare, răspundea: „N-am timp, părinte”.

Preotul îi zicea: „vino măcar de Paști, de Crăciun, la hramul parohiei sau de ziua dumitale şi te spovedește de patru-cinci ori pe an”, iar el îi reamintea mereu că n-are timp de aşa ceva.

Avea însă timp pentru plimbări, excursii, petreceri, filme şi tot felul de distracţii.

După câțiva ani se întâlni întâmplător cu preotul şi oftă: „Toți m-au părăsit, părinte... Am făcut şi depresie, nu mă mai bucură nimic”. Părintele îi spuse atunci cu blândețe:

„Fiule, eu te-am chemat la cele bune și ai zis că pentru ele nu ai timp. Cele pentru care ai avut timp te-au părăsit; nu mai au ele timp pentru tine. Să știi însă că Acela pentru care tu nu ai avut nicicând timp încă te așteaptă. Mântuitorul lumii e întotdeauna în Biserica Sa”.

„Oamenii se roagă de Dumnezeu să-i scape de necazuri iar Dumnezeu se roagă de oameni să părăsească păcatele” (Părintele Arsenie Boca).

Vitamine Duhovniceşti

Gheorghe, un creștin zelos veni tare supărat de la Sfânta Liturghie. Ostenit nevoie mare, după tot efortul pe care l-a depus ca să nu explodeze acolo, omul nostru se așeză pe divan.

Adormind, simți o adiere neobișnuită și privind zări silueta luminoasă a unui părinte chiar în fața sa. Misteriosul bătrân scorojit de vreme i se adresă delicat:

"Ehei, Gheorghe, care-i baiul?"

Uimit, bărbatul răspunse:

"Dar tu cine ești?"

Părintele, cu un zâmbet cald, zise:

"Dar tu cine spui că ești?"

"Tu ai năvălit în casa mea, tu să te prezinți!", răspunse el tăios.

"Tu năvălești mereu în casa Lui, iar eu nu te tulbur. Sunt robul Domnului și Îl slujesc neîncetat de peste 200 de ani. Lumea nu mă știe, am trăit retras în vârf de munte și încă n-am fost descoperit... Ale mele oase zac în chilia săpată în stâncă de la marginea satului. M-am născut aici, omule, la fel ca tine, și am slujit în Sfânta Biserică jumătate de secol", arătă bătrânul.

"Ai fost preot?!", întrebă Gheorghe surprins.

"Fost-am și preot, și rob păcatului, dar Domnul nostru m-a eliberat de moartea cea veșnică și m-a adus la viață", replică el.

"Vai, părinte! Ce mă bucur că mă vizitezi!", răspunse omul nostru, vizibil impresionat.

"Astăzi lumea nu mai e ca altă dată, după cum vezi... Nici Biserica nu mai e bună, preoții sunt răi tare, creștinii - păcătoși, de restul nici nu mai zic. Mare necaz s-a abătut asupra noastră din cauza lor", continuă Gheorghe.

"Așa zici... Te frământă, așa?", îl întrebă părintele.

"Și încă cum! În Biserica mea n-ar avea ce să caute așa oameni, nici așa păcate, mă mir că îi mai rabdă Dumnezeu... Dacă aș fi eu Episcop, pe toți i-aș curăța! De fapt, Patriarh: ar trebui să fiu Patriarh, să pun episcopi vrednici! Mă bucur nespus că-mi sunt apreciate meritele, altfel nu te-ar fi trimis Dumnezeu la mine... dacă nu aș fi dus o viață așa de sfântă!",** zise omul.

"Suflete, înălțându-te pe tine te cobori în întunericul cel mai de jos! Preamilostivul m-a trimis să te previn: o să mergi la judecată și cu măsura cu care ai măsurat altora, cu aia ți se va măsura și ție (Matei 7, 2)! Ia aminte și te căiește, să nu fi înghițit de-a pururea de gheena focului! În biserica ta n-ar avea ce să caute Preabunul Dumnezeu, pentru că n-ai iubire, nici smerenie. Biserica Sa însă e spital pentru păcătoși, corabie a mântuirii sufletelor rănite de păcate și nu sală de judecată! Pocăiește-te, dar, și cere tuturor iertare, până nu-i prea târziu!"

Acestea rostind, bătrânul dispăru ca și cum nu fusese deloc, iar Gheorghe al nostru căzu pe gânduri, vărsă apoi lacrimi amare și se îngrozi de greșelile făcute.

Din acea clipă și până la finalul vieții sale, al nostru Gheorghe n-a mai ridicat niciodată privirea din pământ și nu s-a mai plâns de nimic...

Cât despre păcătoșii care-l supărau, ei bine, s-au dus cu toții! Omul nostru n-a mai văzut nici un păcătos din ziua aceea, deși s-a uitat atent, ca de obicei.

De-atunci toți i se păreau nesperat de buni, Biserica i-a devenit rai pământesc, iar preoții s-au transformat în călăuze ale sfințeniei în ochii lui!

Recunoștința lui strălucea în oceanul aceasta de păcate invizibile și lumea se mira de bucuria și de statornicia sa în cele duhovnicești.

Zi și noapte, Gheorghe se ruga cu lacrimi fierbinți pentru mai marii Bisericii, episcopii și patriarhii erau neîncetat în inima sa și n-a mai cutezat vreodată să fie nemulțumit de neputințele altora.

Iaca, așa s-a sfințit omul nostru! Dar nu vine Domnul la toți în același mod: să luăm aminte deci, că n-om fi toți preveniți la fel!

Să ne folosim duhovnicește de pățania aceasta și să ne ferim ca să nu fim ca Gheorghe, că bai mare va fi peste noi de nu ne vom căi!

Așa să ne ajute Dumnezeu, nouă și la toată lumea, să dobândim sfințenia unei vieți trăite întru Hristos, iar nu căderea întru lauda de sine!

@Ortodoxie ☦

– Părinte, zi-mi, te rog, un cuvânt de mântuire.

– Dragă, ştii cum arată sufletul în lumina lui Hristos?

– Nu.

– Închide-te într-o cameră când afară-i soare, trage draperiile şi lasă numai o gaură mică prin care să pătrundă o rază de soare.

În cameră este curățenie lună, totul pare perfect curat. Dar iată, când pătrunde o rază de lumină, se vede un nor întreg de praf care plutește în aer.

Omului care nu se vede în lumina lui Hristos i se pare că-i curat și că-și face datoria de creștin, zicând: „n-am furat, n-am tâlhărit, n-am înșelat, n-am omorât pe nimeni”…

Dar în lumina lui Hristos viața noastră se vede cu totul altfel, încărcată de păcate.

Începem să lucrăm mântuirea abia atunci când lumina lui Hristos descoperă mulțimea păcatelor noastre.

În duhul lumii acesteia niciodată nu ne vom cerceta adâncul sufletului și întotdeauna grija vieții noastre condusă de filosofia modernității se va preocupa doar de distracție şi de modalităţile de a ne satisface dorințele şi poftele.

Vitamine Duhovniceşti

Un bandit, după o viață de nelegiuiri, a decis să se pocăiască: a încetat să mai facă păcate și se lupta să-și îndrepte comportamentul.

A mers, prin urmare, la un pustinc și i-a spus gândul său.

– Ia un butoi mare, fără fund, umple-l cu apă și când o să fie plin, să știi că Dumnezeu te-a iertat, zise părintele.

Omul merse și făcu precum îi spuse pustnicul. Dar pe cât turna, pe atât apa se scurgea mai mult, iar butoiul tot gol rămânea.

Așa de mare era mâhnirea lui, încât începu să plângă amarnic.

Atunci s-a petrecut o minune: butoiul s-a umplut de îndată iar omul a simțit în suflet mângâierea iertării lui Dumnezeu.

Numai prin lacrimile pocăinței putem căpăta de la Dumnezeu iertarea păcatelor noastre.

Vitamine Duhovniceşti

Cum se pot curăța păcatele moştenite din neam?

Noi nu moştenim păcatul ca vinovăţie, ci păcatul ca boală. Şi se poate vindeca aşa cum se vindecă orice boală: prin chemarea lui Dumnezeu în boala respectivă, prin lucrarea poruncilor, prin Sfânta împărtăşanie.

Prin conştientizarea acestei boli şi prin binecuvântare, prin asumare.

Primesc darul vieţii de la părinţi, cu tot ce conţine el. În acelaşi timp, am primit darul vieţii harice, darul vieţii dumnezeieşti, la naşterea din nou prin Botez.

În acelaşi timp, mă despart, psihologic, de poverile care mă leagă - asta înseamnă a te lepăda de mamă şi de tată.

A te despărţi psihologic de părinţi înseamnă a te despărţi de „aşa am făcut", „aşa am apucat noi", „n-avem încotro", „suntem blestemaţi"!

Mă despart chiar de tatăl meu, care iubea păcatul sau desfrâul [...] în sensul că nu vreau să fac ce-a făcut el, nu vreau să-i fiu credincioasă (este această fidelitate, continuăm „tradiţia"), [...] nu mă lepăd de el ca persoană, ci mă lepăd de stilul lui de viaţă, de păcatul lui, de boala lui.

Şi, în acelaşi timp, ne ajută foarte mult iertarea.

Monahia Siluana Vlad

https://www.crestinortodox.ro/sfaturi-duhovnicesti/cum-pot-curata-pacatele-mostenite-neam-160003.html

@Ortodoxie ☦

www.crestinortodox.ro

Cum se pot curata pacatele mostenite din neam?

Cum se pot curata păcatele moştenite din neam? Amprentele din perioada intrauterină, din copilărie şi faptele înfăptuite de părinţi? Cum vă spuneam, aici important e să vedem că păcatul este boală, este neputinţă. Noi nu moştenim păcatul ca vinovăţie, ci…

– Părinte, nu mai am înțelegere în casă! Nu pot să-mi conving bărbatul să asculte...

– Ce i-ai spus?

– I-am reproşat, l-am certat. Şi de fiecare dată a făcut la fel.

Bătrânul a scos o grămadă de chei şi dându-i una, a rugat-o pe femeie să deschidă o uşă.

Nepotrivindu-se, aceasta i-a cerut altă cheie.

– Poate n-ai ştiut cum să deschizi, i-a spus călugărul, mai încearcă!

Dar oricât s-a străduit femeia, uşa nu s-a deschis.

– Părinte, daţi-mi toată grămada de chei şi văd eu care se potriveşte.

Privind-o cu drag, duhovnicul i-a zis:

– Nu poţi deschide o uşă cu o cheie nepotrivită, oricât ai încerca... Nu poţi deschide sufletul soţului tău cu aceeaşi vorbă de ceartă cu care încerci mereu. Caută cheia potrivită şi, dacă o vei găsi, vei putea deschide!

„Învăţăturile date cu forţa nu pot dăinui în suflete, pe când învăţăturile primite în suflet cu plăcere şi cu bucurie rămân de-a pururi” (Sfântul Vasile cel Mare).

Să ne ajute bunul Dumnezeu învăţăm să alegem mereu cheia potrivită!
Vitamine Duhovniceşti

Nu daţi cele sfinte câinilor, nici nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor, ca nu cumva să le calce în picioare şi, întorcându-se, să vă sfâşie pe voi. (Matei 7, 6)

Ce înseamnă expresia aceasta din Evanghelii, folosită deseori fără nici o justificare? În mod curent defineşte comiterea unui sacrilegiu.

Este, cu alte cuvinte, vorba de o deconspirare a unor taine care nu trebuie să ajungă la urechea celor mulţi.

Zvârlirea mărgăritarelor la porci exprimă un punct de vedere al elitei prin care înţelegem că anumite informaţii trebuie ferite de vulg, altfel spus, se cuvine păzite de vulgarizare.

În consecinţă, m-am întrebat de ce un adevăr cunoscut de un număr mare de oameni riscă prin aceasta să fie viciat. Oare nu poate avea loc o comunicare în sensul bun al cuvântului?

Dacă cei mulţi au acces la o taină, aceasta îşi pierde influenţa binefăcătoare? Oare rostul principal al unui învăţat sau chiar al unui iluminat nu este tocmai acesta, de-a dărui învăţătura sa mulţimilor?

Dacă pornim de la convingerea că tot universul este aşezat pe un mare secret, iar dezvelirea acestuia ar coincide chiar cu distrugerea universului, atunci de bună seamă ascunderea este tot ce poate fi mai necesar.

Dar, pe de altă parte, fără a ne împărtăşi din substanţa secretului nu am putea trăi. La Cina cea de Taină, cei de faţă s-au împărtăşit din marele secret.

De atunci, din acele clipe, când a fost întemeiată euharistia, am primit o taină uriaşă, pe care sacerdoţii noii religii au slujit-o neîntrerupt.

Se poate spune că în momentul în care Domnul ni s-a dăruit drept jertfă, El a fost chiar mărgăritarul nepreţuit zvârlit maselor. Din această cauză a fost nevoie ulterior de instituţia Bisericii.

Fără Biserică şi fără filtrul sacerdotal, sacrificiul christic ar fi rămas mereu pricină de scandal, iar Domnul ar fi apărut mereu oamenilor într-un mod stupefiant de dureros, răstignit pe cruce, suferind şi primind dezaprobări ţâşnite nu atât din piepturile unor hulitori, cât ale unor ignoranţi.

A arunca mărgăritare la porci înseamnă a scăpa din vedere aspectul învăluirii. Învăluite, mărgăritarele nu mai pot fi profanate, iar porcii, logic, nu mai profanează.

Greşeala Reformei tocmai în aceasta a constat. Luteranii, prin impulsul lor de-a reface un creştinism originar, s-au descotorosit de veştminte. Au creat o biserică nudă, uluitoare prin miza ei, dar mai puţin eficace în plan duhovnicesc, aceasta în pofida uneori a unor pastori remarcabili.

Primii colonişti americani erau şi ei însufleţiţi de acelaşi ideal al unui creştinism evanghelic. Efectele acestui tip de mentalitate s-au regăsit până în perioada prohibiţiei, când nu s-au înmulţit virtuoşii, ci au prosperat gangsterii.

Şi la noi, proportions gardez, Oastea Domnului, cu toate bunele intenţii, a fost un experiment mai mult sau mai puţin ratat. Nu contează faptul că a fost interzisă, ci că o adevărată reformare a omului se realizează prin har şi nu prin sermonări repetate, ca să transformi crâşmele în case de rugăciune.

Când Domnul a avertizat că nu trebuie să aruncăm mărgăritare la porci, avea în vedere tocmai un viitor critic. El a intuit cu mult înainte un mare pericol, deoarece fiinţa sa era în simultaneitate cu tot ce avea să se întâmple.

În ziua de azi întâlnim pe toate cărările bunuri nepreţuite. Niciodată ca acum adevăruri majore de ordin spiritual nu au fost mai dezvelite şi aflate astfel la cheremul maselor!

Pe de o parte ne bucurăm, pe de alta ne îngrozim. Pentru a nu pieri în falia dintre mărgăritare şi porci, avem datoria să cultivăm în continuare misterul.

Bizar, imboldul blagian, eu nu strivesc corola de minuni a lumii, este mai actual ca oricând. Cina cea de Taină poate fi o asemenea minune protejată dacă oamenii o înţeleg şi o interiorizează.

Dan Stanca. Text preluat de pe:
https://doarortodox.ro/2021/02/15/ce-semnifica-expresia-domnului-nu-aruncati-margaritarele-voastre-inaintea-porcilor/

@Ortodoxie ☦

doarortodox.ro

Ce semnifică expresia Domnului ”nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor”

Nu daţi cele sfinte câinilor, nici nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor, ca nu cumva să le calce în picioare şi, întorcându-se, să vă sfâşie pe voi. (Matei, 7:6) Ce înseamnă expresia aceasta din Evanghelii, folosită deseori fără nici o justificare?…

Pe o vreme grea de iarnă, o mamă trebui să plece la drum cu fetița sa. Soțul o alungase de acasă iar biata femeie trebuia să meargă la părinții ei.

Neavând bani, făcea drumul pe jos; de la o vreme, viscolul se înteți. Ajungând-o din urmă o căruță, omul o pofti să urce.

Vântul bătea așa de tare, încât mama, de teamă să nu-i înghețe fiica, se dezbrăcă de haina ei groasă și o înveli bine.

Merseră cale lungă. Când ajunseră în sat, căruțașul o întrebă pe femeie unde vrea să coboare.

Neprimind un răspuns, se întoarse către ea și încremeni: mama nu mai mișca, murise de frig, iar fetița îi zâmbea din învelișul cald.

Numai o mamă adevărată poate face o astfel de jertfă.

Vitamine Duhovniceşti