Fiul nu se mai simțea fiu. Era atît de străin și atît de singur, încît pînă și condiția de argat al tatălui său i se părea un vis frumos. Pentru că tatăl său era bun și își miluia argații.

Aceasta este starea sufletească pentru care Dumnezeu revarsă darurile Sale peste noi și ne umple de cinstea cea de fii. Nu aroganța de a ne crede fii, prieteni sau alte îndrăzneli pe care ni le îngăduim în mintea noastră, crezînd că am făcut ceva bun înaintea Tatălui, asemeni fariseului.

Fiul acesta care se consideră argat al tatălui și își dorește ca măcar să fie primit să mănînce cu slugile seamănă atît de bine cu vameșul care, venind la biserică, nu îndrăznea să intre.

Să fim, dar, și noi argați în inimile noastre ca să auzim de la Tatăl: acesta este fiul meu cel iubit care a fost mort, dar a înviat!

Singurul cuvînt care trebuie purtat este cuvîntul Evangheliei. Pentru aceasta a lăsat Dumnezeu apostoli, învățători, proroci și cîrmuitori pe care și-i alege după bunăvoirea Sa, necunoscută nouă. Pentru toate celelalte dări de seamă există contabili, șefi de depozit, șefi de șantier, șefi de spitale care, deschizînd un registru, pot spune cîte kg de sînge au fost donate în acel an. Are cine purta vorbele deșarte și fără girul Bisericii. Acolo unde se amestecă vorbirea deșartă, nu mai are loc cuvîntul Evangheliei.

"O bună educație nu înseamnă ca tu să nu verși sosul pe fața de masă, ci ca să nu obsevi cînd altcineva face asta". / A. P. CEHOV /

În noaptea nașterii Sale, Hristos era căutat pentru a fi ucis. Sute de ostași cu săbiile scoase tăiau toți pruncii pe care îi smulgeau din case, din brațele mamelor care strigau înnebunite de durere.

Și ce poate fi mai neajutorat decît un prunc abia născut? Totuși Hristos nu a fost de găsit în acea noapte pentru ucigașii Săi.

A fost apărat pruncul, ca să se arate puterea, dar S-a lăsat prins bărbatul ca să se arate iubirea. Cel Ce S-a ascuns la naștere, S-a lăsat legat la vîrsta plinătății, bărbat desăvîrșit, ca să pricepem iubirea cu care ne-a iubit, că Însuși pe Sine S-a dat pentru viața lumii.

Pruncul nu a putut fi prins de o armată furioasă, iar bărbatul S-a lăsat legat și dus la moarte.

Mulțumim Ție, Hristoase Dumnezeule pentru toate cîte ai făcut pentru noi. Îți mulțumim și Te slăvim ca pe un Dumnezeu adevărat:

"Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pămînt pace, întru oameni bunăvoire!"

Fiecare sfînt a avut un cuvînt, o concluzie esențială care a stat la temelia viețuirii sale și pe care ne-a lăsat-o nouă. Aceste cuvinte esențiale sînt înscrise, de obicei, pe papirusul pe care sfinții teologi îl țin în mînă în icoană. De pildă, sfintul Siluan Athonitul e cunoscut pentru cuvintele: "Ține mintea ta în iad și nu deznădăjdui".

Sfîntul Serafim din Sarov este cunoscut prin cuvintele "Scopul vieții creștine este dobîndirea Duhului Sfînt". Țin să zic că traducerea răspîndită nu este una potrivită, deoarece s-a tradus cuvîntul "agonisore" (steajanje) prin "dobîndire", cuvinte care schimbă profund sensul teologic al apoftegmei.

Toți cei botezați dobîndesc Duhul Sfînt, dar mulți Îl pierd. Scopul vieții creștine este tocmai agonisirea Duhului Sfînt prin nevoințe și pocăință. Duhul Sfînt este comoara supremă și se pierde și se înmulțește în funcție de viețuirea noastră. Adică putem fi lipsiți de Duhul Sfînt, putem avea conlucrarea Duhului Sfînt, dar putem fi "plini de Duhul Sfînt", așa cum s-a zis despre sfîntul Ștefan, întîiul mucenic. Acesta este un prilej de cugetare cu adevărat teologică la care ne îndeamnă Sfîntul Serafim.

Oamenii au obiceiul de a face bilanțuri la sfîrșit de an îșiruindu-și reușitele și isprăvile.

De cînd mă țin minte, am avut mereu în minte doar ceea ce nu am făcut și nu am învățat din cele ce mi-am propus. Această trăsătură sufletească a căpătat un sens mai bun atunci cînd am descoperit Biserica și taina spovedaniei.

În paradoxul dumnezeiesc, vederea propriei neputințe și înfrîngeri ne înalță, iar pomenirea faptelor bune și a isprăvilor ne prăbușește în zădărnicie.

Și în acest an nu am isprăvit nimic din lucrarea pe care ar fi trebuit să o lucrez asupra sufletului meu: nu am adăugat nimic nici la virtuți, nici la dragostea pe care am dorit să o revărs asupra tuturor. Prea mult din timpul meu l-am irosit departe de bunul și iubitul Dumnezeu.

Mă rog, dar, să-mi dea Hristos încă un an în care să o iau de la-nceput și harul Său mîngîietor, și iertarea păcatelor și înțelegerea tuturor celor pe care i-am smintit și față de care sînt vinovat.

Vă iert și eu și vă iubesc cu dragostea lui Hristos Domnul nostru și Mîntuitorul!

La mulți ani!

De ce a zis Hristos, pe de o parte, să ne rugăm în cămara noastră cu ușa încuiată, adică în singurătate, iar, pe de altă parte, ne învață să zicem "Tatăl nostru", nu "Tatăl meu"?

În multe locuri, prorocii se roagă cu adresarea "Dumnezeul meu" și Însuși Hristos se roagă pe cruce cu cuvintele prorocului David (deși mai drept este să spunem că David, în chip profetic, se ruga cu cuvintele lui Hristos): "Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce M-ai părăsit?" Totuși, Hristos, învățînd mulțimile, le spune să se roage cu "Tatăl nostru", nu "Tatăl meu".

Ne-a învățat așa Hristos din două pricini. Mai întîi, pentru smerenie, căci, descoperindu-ni-L pe Dumnezeu ca tată și îngăduindu-ne îndrăzneala de a-L numi tată, ceea ce nici un proroc pînă la întruparea Fiului nu a făcut, ne păzește, totodată, de înfumurarea de a avea un asemenea Tată, de aceea spunem mereu "al nostru", ca să avem conștiință că nu sîntem cu nimic mai buni decît mulțimea înfiată de Dumnezeu. Mai apoi, a doua pricină, este creșterea dragostei, căci, rugîndu-ne pentru noi, de fiecare dată trebuie să îi avem în minte și pe buze pe toți ceilalți și tot ce cerem pentru noi să cerem și pentru ei. Că lucrurile stau așa, o arată și condiționarea primirii celor cerute doar dacă și noi facem altora ceea ce dorim să ne facă Dumnezeu nouă.

Așa se explică faptul că în rugăciunile Bisericii ne adresăm de multe ori în nume propriu cu chemarea "Dumnezeul meu" sau "Iisuse al meu", dar niciodată nu zicem "Tatăl meu", ci doar "Tatăl nostru", păzind smerenia de frate între frați unde nu știe nimeni care e întîiul și care e ultimul, căci la Hristos și cei din urmă pot fi cei dintîi, și invers.

Criticismul și "civismul" sînt "valori" demonice care acaparează tot mai mult mințile ce ar fi trebuit să rămînă ortodoxe. Un fals eroism, hrănit de patima părerii de sine, se confundă cu mărturisirea. Nu, nu este mărturisire. E o simplă exhibiție nevrotică asemeni crizelor activiștilor de mediu care stropesc tablouri prin muzee sau se tăvălesc pe carosabil în fața mașinilor. Același duh îi mișcă și pe cei care cred că Biserica se pune în ordine prin civism și "implicare".

Spiritul civic, denumit în vechime mulțime sau vulg, a avut prima victorie atunci cînd gloata l-a răstignit pe Hristos, chiar dacă Irod nu prea dorea asta. De aceea s-a și spălat pe mîini, recunoscînd că actionează la presiunea vulgului. Spiritul civic a învins atunci dorința tiranului, iar prima sa victorie a fost răstignirea lui Dumnezeu.

De atunci, toate răsturnările europene s-au făcut prin implicarea gloatei. Marxismul a făcut din gloată arma principală în lupta sa cu Dumnezeu. Lenin, care a fost cel mai reprezentativ marxist, după ce și-a atins scopurile sîngeroase prin ațîțarea gloatelor, i-a numit pe toți "idioți utili".

Hristos a venit să ne scoată din gloată. Biserica, dintru început, a fost o adunare tainică. Liturghiile noastre se făceau cu ușile încuiate și pînă azi, drept mărturie, diaconul strigă "ușile! ușile!", adică încuiați ușile ca să nu se afle printre noi cineva care să nu aibă dreptul să afle taina.

Dacă noi, creștinii, nu ne-am fi lăsați amăgiți de ispita raiului social, de ideea demonică a raiului pămîntesc ce se face prin alegeri "democratice", marxismul nu ar fi fost realizabil. Marxismul se împlinește prin mimarea alegerii libere, prezentînd totul ca pe o victorie a mulțimii, a majorității. Valoarea morală a unei alegeri a fost înlocuită cu argumentul majorității: facem ceva nu pentru că e bine și bun, ci pentru că așa a zis majoritatea. Majoritatea aceea de idioți utili.

Astăzi ne întoarcem la sensurile primare ale Bisericii, cînd vom înțelege că Ortodoxia nu este din lumea aceasta. Vom afla ce se înțelege prin rugăciunea pe care o rostim la împărtășanie: "Cinei Tale celei de taină, Fiul lui Dumnezeu, astăzi părtaș mă primește, că nu voi spune vrăjmașilor Tăi taina Ta, nici sărutare Îți voi da ca Iuda..."

Nimănui nu se cade să se tragă de șireturi (în cazul nostru, de barbă) cu cei mai mari.

Nici inteligența, nici priceperea, nici cunoștințele nu te fac mai mare decît cel pus să fie mai mare. La fel cum nici pe cel mai mare faptul că este pus mai mare nu îl face nici mai inteligent, nici mai priceput, nici mai cunoscător decît este.

În aceasta și stă tot paradoxul lumii acesteia: în faptul că mai mari ajung, de cele mai multe ori, oameni care nu sînt nici mai inteligenți, nici mai pricepuți, nici mai cunoscători decît alții.

Dar oare dacă am fi fost conduși doar de oameni inteligenți, pricepuți și care își cunosc bine chemarea, ar mai fi fost nevoie să ni se dea poruncă să nu-i vorbim de rău pe cei mai mari?

Și ce răsplată ar mai fi dacă ne-am supune unor minți strălucite care le fac pe toate bine și drept? Stă în firea noastră să ne supunem celor mai deștepți și mai pricepuți.

Dar dacă Dumnezeu ți-a dat darul priceperii și al înțelepciunii, dar nu te-a pus mai mare peste mulțimi, oare de ce rîvnești să te amesteci în cele la ce nu ai fost chemat, pierzînd, prin aceasta, și înțelepciunea care este mai dulce decît a ocîrmui oameni nesupuși și veșnic nemulțumiți?

Moise, fiind înțelept, ar fi vrut să scape de porunca de a fi căpetenie peste israeliți, la fel citim și despre marii sfinți că fugeau de locurile slăvite. De unde, dar, îndîrjirea aceasta printre noi de a ne da cu părerea și de a ști prea bine ce trebuie să facă arhiereii și patriarhii și sinoadele?

Am convingerea că oricine vorbește cu îndrăzneală de cele ce sînt mai presus de el, își pierde înțelepciunea și limpezimea minții, oricît de priceput și dăruit ar fi.

Iar cei puși să conducă știu ei înșiși ce fel de pedepse își primesc dacă nu judecă drept.

Fiecare sîntem slujbași și slugi nevrednice și toți vom da seama pentru faptele și cuvintele noastre.

Iar măsura fiecăruia se vede din felul în care îi judecă pe ceilalți. Orice poate ascunde omul, dar judecata sa nu o poate ascunde, căci buzele sale îi sînt judecătorul și, în cele ce judecă pe alții, pe sine se judecă.

Ideologiile
strică prieteniile.
Rugăciunea
întărește comuniunea.