Pentru că nimic în lume nu mai trece fără scandal, am ajuns să avem și scandalul canonizărilor. Dacă Apostolul ne spune că sfinții vor judeca lumea, noi facem invers, căci la noi lumea judecă sfinții. Și de unde atîția judecători? Și de unde atîtea învățături sucite despre sfințenie?

Unii ne lămuresc ce osteneală este să faci "dosarul" unui sfînt, alții ne spun că sfinții au nevoie de tare multe mărturii, dar nu așa oricum, ci să bifeze toate rubricile din ancheta de canonizare. În sfîrșit, ni se spune la ce folosesc sfinții: sfinții, cică, sînt un exemplu pentru credincioși. Curată muncă cu poporu.

Nu, sfinții nu sînt un exemplu! Nici prorocul David, nici Maria Egipteanca, nici Ștefan cel Mare, nici Arsenie cel Mare, nici Simeon cel Nebun pentru Hristos, nici Xenia din Peterburg nu sînt exemple de urmat. Sfinții sînt sfinți și atît. Sînt sfinți pentru Dumnezeu, nu pentru oameni. Nimeni din sfinți nu s-a sfințit cu gîndul de a fi un exemplu pentru oameni, de a ajunge pe un calendar, pe un breloc.

Sfinții sînt oameni care s-au îndumnezeit. Atît. Cum? Prin harul lui Dumnezeu. Cum au agonisit harul e o lucrare de taină a fiecăruia și foarte puțin din cele ce se arată lumii a contribuit la această tainică întîmplare.

Cu atît mai mult, pentru har nu există dovezi. De aceea soborul Bisericii, prin rugăciune și descoperire, mărturisește și întărește sfințenia unui om. Nu, nu pentru a ni-l oferi ca exemplu, ci pentru a ne încredința că ne putem ruga lui așa cum ne rugăm Maicii Domnului și îngerilor, căci un astfel de om sfințit se face mijlocitor între cei rămași și Dumnezeu.

Nu înțelegeți un sfînt, nu vă rugați lui! Rugați-va la cei pe care îi înțelegeți și către care simțiți chemare și înclinare. Dar nu judecați fără noimă pe nimeni. Dacă pe aproapele nostru nu avem voie să îl judecăm, cu cît mai mare păcat avem cînd judecăm un sfînt. Astfel de discuții ne pot împinge foarte ușor spre păcatul hulei împotriva Duhului Sfînt.

Sau chiar se simte cineva chemat să judece sfinții? Să judece fiecare faptele sale, căci aceasta este singura judecată îngăduită.

Cum credeți, cui a zis Hristos aceste cuvinte: "Puneţi deci în inimile voastre să nu gândiţi de mai înainte ce veţi răspunde; căci Eu vă voi da gură şi înţelepciune, căreia nu-i vor putea sta împotrivă, nici să-i răspundă toţi potrivnicii voştri" (Luca 21, 14-15)?

Credeți că e compatibilă această poruncă a lui Hristos cu ideea de birou de dat răspunsuri?

Am scris cîndva, cu 15 ani în urmă, că funcția de purtător de cuvînt în Biserică este absurdă, de vreme ce toți preoții și ierarhii dau jurămînt să propovăduiască, adică se obligă să fie purtători de cuvînt ai Bisericii.

Datoria propovăduirii este cea mai importantă slujire a preotului, mai importantă chiar și decît rugăciunea, o spune Sfîntul Ioan Gură de Aur în Tratatul despre preoție. "Căci, dacă aș fi avut nevoie de rugători, aș fi adus pustnici din pustie, însă, chiar de te-ai face stîlp de foc cînd te rogi, dar nu știi să propovăduiești, te pierzi și pe tine, și turma o duci în iad", zice marele patriarh Ioan Gură de Aur.

Așadar, a cuvînta în numele Bisericii nu este o alegere, un privilegiu oferit de funcție, ci o datorie sfîntă a tuturor preoților, episcopilor și, de ce nu, diaconilor.

A numi un purtător de cuvînt într-o adunare a cărei primă misiune este cuvîntul, este absurd. Absurditatea acestei funcții rezidă chiar din faptul că se ciocnește cu jurămîntul dat la hirotonie și poruncii lui Hristos care a trimis apostolii să propovăduiască în toate marginile pămîntului.

Faptul că, cel puțin o dată pe săptămînă, o sută de ierarhi, în frunte cu patriarhul, plus alte zeci de mii de preoți cuvîntează cîte o oră de pe amvon, și totuși nu zic "nimic", de vreme ce mai au nevoie și de un purtător de cuvînt care să dea grosime corului bisericii, ne face pe toți să părem coborîți dintr-o scenetă suprarealistă, de tipul Scaunelor lui Eugen Ionescu.

Mă bucur că funcția a rămas pustie și că noul ales e preot și e numit "comunicator cu presa", nu purtător de cuvînt al BOR, amănunt pe care l-am observat în toate comunicatele oficiale. Felicitări!

Ochi pentru ochi și dinte pentru dinte - felul în care te uiți și felul în care vorbești despre celălalt ți se va întoarce.

Nu ortodocșii au făcut Biserica, ci Biserica ne-a făcut ortodocși. Catolicismul însă e făcut de catolici, de aceea ei îl pot face, desface și iar reface de cîte ori doresc. Lucru care se și întîmplă la fiecare conciliu sau enciclică nouă.

Noi insa nu putem schimba Ortodoxia, căci prin aceasta am înceta să mai fim ortodocși. Ortodoxia nu este o moștenire de familie ca să putem dispune de ea după bunul plac, ci este legămîntul Dumnezeiesc la care fiecare din noi am aderat prin credință și iubire, din liberă alegere.

Acest legămînt e de ambele părți, a omului și a lui Dumnezeu, de aceea, nu poate omul a se dezlega singur, fără ca și Dumnezeu să nu se dezlege de el.

Oricine crede că Îl poate tîrî pe Dumnezeu în orice adunare, după propriile închipuiri și înțelesuri, arată prin el însuși că nu are nici o legătură cu Dumnezeu și e lipsit cu desăvîrșire de cunoștință.

Dacă voia lui Dumnezeu ei nu o întreabă, atunci cînd își fac planurile, cum credeți că vor ține vreodată socoteală de voia voastră, înafară doar pentru pricini de dezbinare?

Nici data comună a Paștelui, nici renunțarea la Filiocve, nici condamarea infailibilității papale nu va uni Ortodoxia cu Catolicismul. Toate acestea se pot face într-o singură zi prin semnarea unei hîrtii, lucru care în zilele totalei lipse de principii logice și juridice este ușor de indeplinit.

Problema majoră rămîne Argumentul. Adică, cine are nevoie de unire? Cine face unirea? Argumentul de pe buzele uniaților (contemporani) ne limpezește.

Toate argumentele sînt de natură aiuristică și nu au nici o legătură cu Biserica. Să facem Paștele în aceeași zi că atunci toată Europa are vacanță, că ce zic musulmanii că avem două zile diferite, că stelele, că luna, că știința. În sfîrșit, că așa vom atrage mai multă lume la biserică.

În această polemică Catolicismul apere ca un grup care face totul pentru a creștina lumea, iar Ortodoxia face totul pentru a nu se integra, adapta la mersul lumii. Ortodoxia este rea pentru că nu face nimic pentru a converti umanitatea modificată între timp de roadele civilizației.

Dar cine sînt arbitrii? Cine formulează toate aceste acuzații contra Ortodoxiei? Cine isi doreste o lume cvasi-creștină, dar nu crestina-ortodoxa, ci crestina catolico-protestanta?

Chiar, cine?

Stați liniștiți, nimeni nu vrea să vă uniți, să ne unim! Tot ce vor ei este ca noi să spunem că toți sîntem același borș, adică nici nu contează cum sîntem. Important este să răspundem la comandă: prezent!

Cît despre unitatea noastră, de aceasta se tem cel mai mult.

Fiul nu se mai simțea fiu. Era atît de străin și atît de singur, încît pînă și condiția de argat al tatălui său i se părea un vis frumos. Pentru că tatăl său era bun și își miluia argații.

Aceasta este starea sufletească pentru care Dumnezeu revarsă darurile Sale peste noi și ne umple de cinstea cea de fii. Nu aroganța de a ne crede fii, prieteni sau alte îndrăzneli pe care ni le îngăduim în mintea noastră, crezînd că am făcut ceva bun înaintea Tatălui, asemeni fariseului.

Fiul acesta care se consideră argat al tatălui și își dorește ca măcar să fie primit să mănînce cu slugile seamănă atît de bine cu vameșul care, venind la biserică, nu îndrăznea să intre.

Să fim, dar, și noi argați în inimile noastre ca să auzim de la Tatăl: acesta este fiul meu cel iubit care a fost mort, dar a înviat!

Singurul cuvînt care trebuie purtat este cuvîntul Evangheliei. Pentru aceasta a lăsat Dumnezeu apostoli, învățători, proroci și cîrmuitori pe care și-i alege după bunăvoirea Sa, necunoscută nouă. Pentru toate celelalte dări de seamă există contabili, șefi de depozit, șefi de șantier, șefi de spitale care, deschizînd un registru, pot spune cîte kg de sînge au fost donate în acel an. Are cine purta vorbele deșarte și fără girul Bisericii. Acolo unde se amestecă vorbirea deșartă, nu mai are loc cuvîntul Evangheliei.

"O bună educație nu înseamnă ca tu să nu verși sosul pe fața de masă, ci ca să nu obsevi cînd altcineva face asta". / A. P. CEHOV /

În noaptea nașterii Sale, Hristos era căutat pentru a fi ucis. Sute de ostași cu săbiile scoase tăiau toți pruncii pe care îi smulgeau din case, din brațele mamelor care strigau înnebunite de durere.

Și ce poate fi mai neajutorat decît un prunc abia născut? Totuși Hristos nu a fost de găsit în acea noapte pentru ucigașii Săi.

A fost apărat pruncul, ca să se arate puterea, dar S-a lăsat prins bărbatul ca să se arate iubirea. Cel Ce S-a ascuns la naștere, S-a lăsat legat la vîrsta plinătății, bărbat desăvîrșit, ca să pricepem iubirea cu care ne-a iubit, că Însuși pe Sine S-a dat pentru viața lumii.

Pruncul nu a putut fi prins de o armată furioasă, iar bărbatul S-a lăsat legat și dus la moarte.

Mulțumim Ție, Hristoase Dumnezeule pentru toate cîte ai făcut pentru noi. Îți mulțumim și Te slăvim ca pe un Dumnezeu adevărat:

"Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pămînt pace, întru oameni bunăvoire!"